Monden

Imersiv, romanul copilului universal şi al provinciei lui

Cuvântul imersiv nu are un loc stabil în limba română, ci în aceea a francezului Lancien, personaj la cultura şi la habitatul căruia povestitorul aspiră ca la valorile tatălui biologic, adevărat. Atât de fluente şi de complicate sunt din punct de vedere senzorial şi sentimental toate istoriile care alcătuiesc acest roman. „Imersiv” este mai degrabă un stil decât o acţiune. Prozatorul se cufundă în viaţa înecată (din păcate, la propriu, în final!) sub ape şi înoată acolo printre figuri de copii, de adulţi şi de bătrâni, ca într-un tablou lichid, învăluitor şi nesfârşit. „Imersiv” este un roman pictural, compus în răspăr cu indicaţia artistului plastic, dascăl în poveste, cel care le cere elevilor să excludă omul din subiectele picturale, pentru a le da o şansă pe piaţa de vechituri.

Portretul cel mai detaliat din galeria „Imersiv” este acela al mamei. El domină prin trăsături personale fără egal şi printr-o serie de întâmplări de viaţă care îi promit mult şi îi oferă extrem de puţin. Cei trei bărbaţi din viaţa ei nu sunt deloc o cifră norocoasă, ci un drum al prăbuşirii din adânc în şi mai adânc. Toată lumea de la poalele ameninţătoare ale barajului trece printr-o serie de eşecuri asemănătoare sau identice, indiferent de generaţie, de etnie, de sex şi de condiţie socială. Fiecare se prăbuşeşte în felul lui, la timpul lui sau împreună cu toţi ceilalţi, sub aceeaşi stea ghinionistă, care îi împinge pe toţi spre compromisuri la fiecare pas.

În această serie de portrete, cel minimalist este desigur mâna care se strecoară prin uşa din dos pentru a oferi la negru carne şi ciocolată pentru cei descurcăreţi. Urmează profesorul de pictură, dirigintele, pe care l-am pomenit deja, câţiva dintre colegii de şcoală ai copilului Tavi, din perspectiva căruia se spune povestea. Diana şi George sunt colegii care contează. De la Diana am reţinut într-un final un ochi care se deschide pentru o clipă şi se închide la loc în plin extaz. O imagine prin care Octavian Herţa spune totul despre ceea ce, altfel, s-a scris în toate limbile pământului. Din această reuşită picturală se trage toată forţa descriptivă folosită în romanul „Imersiv”. Pleoapa care se deschide pentru o clipă şi se închide la loc!

Portretele din galeria „Imersiv” pot continua cu generaţia bunicilor, legaţi printr-o întâmplare cu iz pastoral, nu tocmai convingătoare, dar atât de necesară pentru a construi traseul perpetuu al eşecului care trece prin viaţa oamenilor, de îndată ce se însăilează un cuplu. Şi fiica şi mama trăiesc aceeaşi nefericire şi, într-un mod determinat mai degrabă social, socrul şi ginerele au un drum asemănător în viaţă.

În mod paradoxal, de-a lungul întregii poveşti, numai Ramon cunoaşte succesul. Amorul lui se construieşte şi se împlineşte fără probleme la fel ca şi destinul lui de fotbalist. Până şi poreclele date de el copiilor din curtea blocului se lipesc de fiecare fără greş. Nimeni altcineva nu se duce mai clar spre victorie ca acest Ramon, altfel nedreptăţit etnic şi bătut crunt la un moment dat. După portretul mamei, imaginea lui Ramon pare a fi, într-un mod cu totul ciudat, cea mai dragă prozatorului.

Mai sunt pe acolo, un medic oftalmolog, un bucătar care găteşte raci aduşi ilegal în hotel, o cofetăreasă, o vecină care conduce maşina galbenă şi copiii ei, Laura şi Paul, cam fără folos în poveste, la fel cum este şi Cosmin, fratele cel mic şi alţii pe care nu mi-i amintesc acum. David merită însă o mai mare atenţie. Este copilul care desenează ceva nedesluşit cu un creion verde pe o hârtie, aşezat pe o bordură, departe de ceilalţi copii. Problema lui, veţi vedea, este una plauzibilă, dar nu povestea cu labirintul. Între vânătaie şi labirint este distanţa de la obiect la metaforă, lucruri greu de amestecat. Modul în care părăseşte povestea este unul metaforic pentru că iese îndreptându-se spre centrul labirintului, cum fac marii eroi, nu spre ieşirea din labirint, care nu este de cele mai multe ori decât o simplă iluzie. Îmi place soluţia metaforică, dar nu susţinerea dramaturgică.

Octavian Herţa îşi ţine povestitorul într-o dilemă salvatoare de la un capăt la altul al poveştii. Adevărul şi fantezia se împletesc, se suprapun şi se înlocuiesc producând cu naturaleţe episoade la care autorul n-a avut acces biografic, cum este povestea de iubire, imaginată pe de-a-ntregul, a mamei lui cu cel de-al doilea bărbat. În sine, aceasta este o povestire de sine stătătoare, aşa cum poţi întâlni numai în romanele izbutite cu adevărat.

Portretul final din expoziţie este cel mai mare şi mai impresionant. „Imersiv” se închide cu imaginea inconfundabilă a comunităţii de provincie care trăieşte după reguli puţine şi pentru mize mult prea mici, cu generaţii care se imobilizează unele pe altele într-un spaţiu mic, în numele unor valori puţin cunoscute, cum ar fi iubirea, de exemplu. Numai întâmplarea face ca portretul acesta să fie semnat de Octavian Herţa, datat la sfârşitul comunismului şi localizat la Piteşti. El este la fel de viu şi astăzi la orice periferie a civilizaţiei umane, sau pe drumul către centru ei, acolo unde fiecare om are de sacrificat câte ceva pentru încă o zi în plus pe acest pământ.

Nu ştiu de ce, citind „Imersiv”, m-am dus cu gândul la „Le Grand Meaulnes” al lui Alain Fournier. Poate pentru că personajul de acolo, la cei 15 ani ai săi, este uşor de alăturat celui de aici, de puţin peste 12 ani. Poate pentru că şi unul şi altul nu disting prea bine între imaginar şi real şi se lasă în voia senzaţiilor şi a sentimentelor cu aceeaşi voluptate, trăind transformări care îi ajută să treacă mai uşor de la o vârstă la alta. Sunt convins că se pot face multe paralele de acest fel, dar nu acesta este scopul textului la care scriu.

Închei cu un gând foarte bun pentru Octavian Herţa şi pentru romanul său, "Imersiv”. Întâlnesc rar proză atât de bine strunită de autorul ei cum este această carte. Ceva îmi spune că următorul volum semnat de el se va dezvolta narativ mai departe de elementele autobiografice pe care le-a avut la dispoziţie de această dată. Îl aştept cu interes înmiit şi cu încrederea că un condei atât de sigur pe el nu poate propune decât un roman puternic, captivant.


 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...