Monden

Vino să vezi la Teatrul Anton Pann: Jocul de-a măcelul

Teatrul absurd nu este distractiv. Dă impresia, dar nu este niciodată vesel. Poate fi şi superficial, dar este cu multă gravitate, de dragul jocului de situaţii şi de cuvinte din care izvorăsc sensuri şi adevăruri surprinzătoare. Libertatea este miezul oricărui text ce aparţine teatrului absurd, după spusele primilor scriitori care l-au imaginat şi l-au analizat. Creaţia însăşi pare la îndemâna oricui, eliberată de constrângerile tradiţionale şi lăsată pe mâinile celor îndrăzneţi şi imaginativi. Ceea ce nu l-a făcut însă niciodată accesibil oricui a cutezat să-l scrie, să-l pună în spectacol, să-l vadă reprezentat pe scena vreunui teatru. De aproape o sută de ani, teatrul absurd pune la grea încercare pe toată lumea. Cu excepţia anilor de studiu, scriitorii, regizorii de teatru şi spectatorii se ţin departe de teatrul absurd. Intimitatea scrisului nu oferă multe informaţii despre cei care încearcă şi nu reuşesc. Spectacolele de teatru sunt publice însă şi doar foarte rar, de cele mai multe ori experimental, se montează spectacole de teatru al absurdului de mai mare anvergură, cum ar fi clasicul şi fascinantul „Aşteptându-l pe Godot”, al lui Samuel Beckett. L-am văzut ultima dată, într-o reprezentare foarte bună, pe o scenă din Râmnicu Vâlcea, în urmă cu peste treizeci de ani, jucat de trupa Eugen Ionescu din Chişinău. Pe atunci părea să fie piesa momentului, aceasta fiind uşa care se deschide din când în când teatrului absurd în drumul lui de la autor la spectator. Piesa momentului.

„Jocul de-a măcelul”, scrisă în limba franceză de Eugène Ionesco în urmă cu peste cincizeci de ani şi jucată recent tot la Râmnicu Vâlcea, pare a fi, la rândul ei, piesa de teatru a momentului. Nu a momentului local, nici a celui naţional ori european, ci a momentului prin care trecem împreună, chiar acum, toţi locuitorii de pe acest pământ. Punctul de pornire al naraţiunii este moartea inexplicabilă şi repetată a unui număr din ce în ce mai mare de cetăţeni, de la copiii plimbaţi în cărucior de tatăl lor şi până la trecătorii obişnuiţi de pe stradă, de la scriitorul carantinat şi până la iubitele lui care se întâlnesc în timpul vizite la spital, de la funcţionari şi până la prostituate în devenire, de la săraci şi până la bogaţi, de la deţinuţi şi până la gardieni, de la consilieri locali şi până la politicieni aflaţi în opoziţie. Toată lumea moare şi toată lumea merge mai departe, pentru că nu se moare şi nu se supravieţuieşte pe categorii umane. Scena celor doi care îşi trăiesc povestea de iubire în propria bulă, la propriu, este una dintre cele mai sensibile din acest spectacol, dar nu singura. Regizorul (Alexandru Nagy) şi scenograful (Alexandru Damian) construiesc aici un spectacol în sine, al tuturor vârstelor şi al inutilităţii existenţiale absolute, interpretat cu multă sensibilitate de Szász Réka şi de Ştefan Pavel. Între scena de început, a celor morţi din cauze necunoscute, şi aceasta, a celor care cad obosiţi la capătul unei vieţi oarecare, jocul de-a măcelul evoluează de la fapt divers la metaforă. Autorii spectacolului pun acest accent memorabil. Momentul este pregătir ceva mai devreme cu o scenă în care, încă din text, iubiţii şi iubitele se despart unii de alţii rostind în acelaşi timp aceleaşi replici, pentru că moartea este aceeaşi pentru toată lumea, nu-i aşa?

Spuneam la început că teatrul absurd nu este distractiv. Publicul care a asistat la premiera de la Teatrul Anton Pann s-a distrat destul de bine în cele peste două ore de spectacol. A fremătat ori de câte ori personajele şi scenele păreau rupte din realitatea pandemiei noastre şi a aplaudat la toate momentele de campanie politică, atât de savurate pe scenele de teatru din România. La fel ca în vremurile pe care le trăim, oamenii politici pun stăpânire pe criza de sănătate care se instalează în comunitatea din spectacol. Răzvrătiţii ameninţă cu haosul, opoziţia face promisiuni populiste şi prelaţii îşi dau cuvântul de onoare că nimic grav nu se va întâmpla. De mai bine de o sută de ani literatura română şi scenele noastre de teatru au fost invadate de acest spectacol repetitiv şi inutil. În „Jocul de-a măcelul” al lui Eugène Ionesco şi al regizorului Alexandru Nagy discursul politic se construieşte cu aportul interesat al oamenilor de ştiinţă şi al clerului şi totul se petrece pe măsură ce în societate se instalează vânătoarea de oameni şi canibalismul. Râsul se întoarce înapoi în sala de spectacol ca un bumerang. Pentru a da dimensiunile reale ale întâmplării, pe scenă se tranşează în modul cel mai firesc cadavrul unui copil, vândut oamenilor înfometaţi, capabili de orice cruzime. Teatrul absurd nu este deloc distractiv! Jocul de-a măcelul a fost întotdeauna soluţia pe care omenirea a găsit-o pentru a rezolva o criză sau alta distribuind vinovăţia la fiecare dintre cei rămaşi în viaţă, cu ajutorul foamei, care s-a dovedit instrumentul cel mai potrivit pentru această lucrare.

Nu am spus mai nimic despre jocul actorilor în acest spectacol pentru că niciunul dintre ei nu poate fi asociat cu uşurinţă cu un singur personaj. Denisse Moise este pe rând mamă, soţie de scriitor, participant la demonstraţii, tânără prostituată, gardian al închisorii şi multe altele pe care nu le-am reţinut. Anca Dinicu începe ca bunică a copiilor morţi în cărucior, dacă nu greşesc, şi continuă ca mamă care îşi pregăteşte fiica pentru prostituţie, ca deţinut evadat din închisoare şi în multe alte roluri care mi-au scăpat. La fel, Szász Réka, care, până să joace spectacolul cuplului despre care vorbeam mai înainte, este presupusa amantă a sciitorului, hangiţă şi încă o duzină de personaje. Kostas Mincu, scriitorul mort în carantină, dar şi şeful de operaţiuni de izolare de mai târziu, îmbuibatul mort pe terenul de sport alături de prietenii lui de fiţe şi tribunul politic din gura căruia se revarsă populismul universal. De la Ştefan Pavel am reţinut jucătorul de badminton, omul serviciilor secrete travestit în handicapat şi, desigur, tânărul care îmbătrâneşte alături de iubita sa în bula de aer care nu-i poate salva de propria viaţă şi de finalul ei. Cătălin Andrei este, la început şi la final, călugărul care bântuie ameninţător în jurul comunităţii părând mai degrabă cauza morţii, nu soluţia ei. Mai este nihilistul, răzvrătitul de serviciu, dar şi crainicul oficial, măcelar şi ucigaş, ca multe altele dintre personaje, la momentul foametei şi al disperării finale. Cu toţii sunt şi participanţi la demonstraţii şi specialişti în toate ştiinţele de care stăpânirea are nevoie pentru a-şi ascunde neputinţele şi, desigur singurii oamenii care mor în mod repetat de-a lungul întregii întâmplări. Trupa teatrului Anton Pann joacă toate aceste personaje la un nivel înalt şi constant de interpretare, construind diversitatea umană, morală şi profesională a unei întregi comunităţi. Teatrul absurd este numai pentru cei care îl pot trăi şi îl pot interpreta, nu este pentru oricine, cum am mai spus.

Simplitatea costumelor, a recuzitei şi a scenografiei - atât de funcţională în mâinile actorilor care o manevrează ei înşişi pe scenă - lasă mult spaţiu de exprimare plastică personajelor, foarte numeroase şi diverse, şi se contrapune cu eleganţă şi discreţie cruzimii narative din „Jocul de-a măcelul”. O curiozitate aş avea totuşi în legătură cu cosmonautul american care apare pe afiş, într-un lan de grâu copt, fără nicio legătură cu personajele şi cu împrejurările din spectacol. De neînţeles o astfel de neglijenţă pentru un spectacol atât de bun.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...