Opinii

 

Cum locuieşte Andreea Ionescu în staulul baptismal eliberator al metaforei...

Andreea Ionescu debutează cu romanul "Brânduşa Numărul Şase"... sub mantia celei mai memorabile metafore a fascinaţiei din literatură română tânără!

Rareori poţi întâlni un text structurat după principiul celor foarte vechi, al lumii de dinainte de zei, al staului baptismal, ascuns pretutindeni, de la om până la lucruri. Aşa va locui în literatura română Andreea Ionescu, cu denominaţia Brânduşa Numărul Şase... Sau altfel, Brînduşa Numărul Şase cu titlul Andreea Ionescu...

Rareori poţi citi o asceză aurorală, a sufletului ca metaforă, cum devine şi locuieşte în spaţiul baptismal din zorii existenţei, unde partea răului nu poate coborî, vamile fiind ravisate de incantaţiile, sublim tragice, din sensurile mute şi lucrătoare!

Rareori, raportul mythos-mimesis, este mai vizibil-integrator decât în romanul Andreei Ionescu.

Realitatea, realul, prin discursul liric focalizat de poeticitate, a poieinului, care întâi este practica semnificantă, apoi practică semnificată, întâi se instituie forma, apoi se toarnă sensul!

Andreea Ionescu are sunetul originar al existenţei şi al structurilor metatextuale. Finitudinea vieţii ajunge şi infinitatea corpurilor celeste.

Rareori întâlneşti politropia întrupată într-un stil. Simplitatea vieţii prinde generalitate, prinde viaţă, altă viaţă. Scriitura febrilă, oximironică...

Dacă ne gâandim ce este viaţa, metafora Andreei Ionescu râde. Era acolo...

Tvetan Todorov ar vorbi despre povestirea naturală, cu legea verosimilului, a unităţii stilului, a non-repetiţiei.

Textul romanului se organizează ca un mit al povestirii, al eseului, al arhitecturii gramaticii conectivelor, enunţului...

Semnificaţia (significatio) nu se confundă cu lucrul, ci este mai degrabă cognitio rei "cunoaşterea lucrului", scientia, quae per signum evenit, "cunoaşterea care provine din semn" (Eugeniu Coseriu). Cuvintele (şi textele, lexemele) Andreei Ionescu semnifică şi nu invers.

Şi cum teofania (inima) este arhiva cogito-ului.

Din inimă, până la cer şi înapoi, pe unde o duce drumul cu câmpuri aurii, abia aştept să vă trimit o poză din care să-mi plece împăcat surâsul. Să pun în libertate o feţişoară ce priveşte înapoi, ştiind acum ce e al ei şi ce poate păstra. Am învăţat că în viaţă sunt sunt oameni care ne scapă printre degete, sosiri pe care le ratăm şi fericiri pe care nu le chemăm la timp. În viaţă este despre imperfecţiune, iar asta e ceva firesc. Oricât ne-am depărta de ceea ce se trece, nu, în noi nu trece şi poate e mai bine aşa, fiindcă inima este până la urmă cel mai bun creier în care poveştile noastre se uită în oglinda timpului, simţindu-se acasă, în siguranţă".

Sinistrul şi perniciosul, după algoritmul incrementa atque decrementa, cu ceva revoltă marxistă interpretată prin J. Kristeva, arhetipalitate de psihanalist, nostalgie barocă şi rococo, alături de hronicul timpurilor...

Când şi-a dat duhul Pribeanca, se zvonea că i-au înfipt un ţăruş drept în inimă şi că a oftat prelung după, de s-au cutremurat şi cucuvelele de la geam. Ce să mai, nervi şi săpături, căci bunica n-a istorisit nimic oficial. Şi uite aşa, seara goneam prin casă ţipând ori prin curte, mâncând nori, nu cumva să mă prindă din urmă stafia. Îmi imaginam mereu că mă apucă de picior şi când o să fiu mireasă. Groaznic. Într-un fel, simţurile mele mi-au spus dintotdeauna că madam Pribeanu n-a părăsit de tot casa aceea boemă, întunecată, cu mobilă masivă, tablouri rare, obiecte de colecţie, draperii grele cu falduri şi-un tavan care cobora din cer (p.19).

Perfecţiunea chinului fericit, dansul suferinţei nude a Andreei, în istoria culturală a Branduşei Numărul Şase, a poveştilor povesti şi actanţiale din textura "poantelor'' ei...

Era frumos în culise, în pauzele dintre repetiţii şi înaintea lor. Când nu puteai auzi decât scârţâitul podelei vechi, paşii tăi, într-un decor simplu. Atunci era perfect. Cu două lumini palide inundând scena goală şi sala fără public.

Când mirosea a mosc alb şi vopsea în ulei, proaspăt mânjită pe pânze. Când mirosea a puţin sacâz fărâmat de balerime, într-un colţ şi o dâră de parfum amărui, fructat al vreunui actor care traversa grăbit coridorul întunecat. Sâmbăta sau duminica, pe când veneam la cursurile de balet, era teatrul gol. Îmi luam poantele şi costumul şi, în semilumina aia deloc înşelătoare, dansam în mijlocul scenei, ca şi când m-ar fi văzut toţi, deşi nu era nimeni. Mă vedea doar tata când oboseam de atâta praf şi libertate câtă înghiţeam şi mă lăsa în pace să mă întind pe jos, privind la cortina ridicată şi adulmecând mirosul măturilor ude de paie, cu care doamnele curăţaseră sala de catifea şi pluş, cu mocheta pe jos, care, cel puţin unde stăteam eu, era bătătorită de vârful încălţărilor(p.19)

Imaginarul, timpurile desţelenite, reflexivul:
De fapt, Vrăjitorul din Oz este despre locul în care începi şi ştii sigur că cineva te va înţelege. Este despre alegere şi despre faptul că oricând ai ajunge, cineva te va primi înăuntru. Este despre locul în care te simţi cel mai puţin singur, despre cei care acceptă că poţi greşi. Este despre a recunoaşte momentele în care ţi se dăruieşte un fleac minunat de care o să îţi aminteşti toată viaţa. Este despre a zbura la timp ca să nu îţi rămână aripile mici, este despre faptul că ţi-ai găsit un loc şi că cineva observă când nu eşti acolo. Vrăjitorul din Oz, cel din Ţinutul de Smarald e doar explicaţia faptului că atunci când este doborât pentru nimic, Dumnezeu te ridică pentru ceva. Pe Brânduşa Numărul Şase a bătut cele mai multe pietre în drum spre mine. A fost cel mai curtat traseu şi epoca iubirii fericite, la fereastra căreia îi vedeam de departe talia subţire, picioarele lungi şi mâna ce şi-o trecea prin păr pentru a ordona cărarea pe o parte. Nu există ramă pentru a încadra iubirea pentru părinţi, dar nici dimensiune a timpului care să o facă mai mică. Pe 22 martie, de când el a dispărut, mi-am dorit să ningă, ca înţelegere tacită între noi. Şi, aproape de fiecare dată, a nins.

Încă mai sper să cadă câţiva fulgi în miez de primăvară, să-mi amintesc că mai presus de distanţe şi ceea ce nu putem atinge ori măsura, sunt miracole pe post de morfină în toiul durerii. Promisiuni între cer şi pământ, între ieri şi azi, între sufletul meu şi glasul doamnei Neagu care îmi revoluţionează memoria întrebând pe la amiază: "oare băiatul ăla a mâncat ceva azi?" Atunci când îţi pierzi un părinte, nu o iei de la capăt, ci pleci dintr-un punct în care n-ai fost vreodată. Calea, rostul, în discursul existenţialist.

Pe Brânduşa Numărul Şase a bătut cele mai multe pietre în drum spre mine. A fost cel mai curtat traseu şi epoca iubirii fericite, la fereastra căreia îi vedeam de departe talia subţire, picioarele lungi şi mâna ce şi-o trecea prin păr pentru a ordona cărarea pe o parte. Nu există ramă pentru a încadra iubirea pentru părinţi, dar nici dimensiune a timpului care să o facă mai mică. Pe 22 martie, de când el a dispărut, mi-am dorit să ningă, ca înţelegere tacită între noi. Şi, aproape de fiecare dată, a nins.

Autoarea, auctorialitate, ipseitate, limpezime,din artifexul cu puterea de lespede ancestrală în construcţia de temelie şi streaşină...

Sunt mamă de trei copii şi niciodată nu i-aş lovi. Nu i-aş minţi, nu i-aş îndepărta de celălalt părinte. Alexandra Ştefania, Filip Gabriel şi Rafael Serafim sunt părţile mele bune, minunile care m-au ajutat să mă simt un om iubit, binecuvântat. Copiii mei sunt profesori de la care învăţ zi de zi că pot mai mult, că imposibilul e posibil, dacă ne jucăm mai des, dacă râdem mai cu nesaţ. Lor le datorez această reuşită, fiindcă m-au încurajat să îmi urmez visul. Sunt soţie, prietenă, colegă, mamă, soră, sunt scriitoare. Şi îmi iubesc familia până la cel mai adânc cer din mine, unde ea are puterea să-mi facă lumină.

Istoria tradiţiei şi subliminalul, stilistica fotografiei, iubire, iubire, obiecte simbolice, şosonii, pâslarii, fiinţa necercetată, adolescentine creaţii lingvistice, sarmoasă, estetica filmului nouăzecist, estetica disperării, transgresarea poietică/poetică, comportamentul auctorial, în discursul livresc cu utopia asumată, cheamă spre împlinire punerea în libertate şi memoria afectiv-cognitivă a "brânduşelor" (Doamna si domnul Neagu, mama, tata, poantele, sosonii, teatrul, zborul, stilul, scriitura...) Andreei Ionescu. O certitudine, un volum unic, politrop, politropic, cu metafore deprecabile...

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...