Monden

Vino să vezi la Teatrul Ariel: Trei cruci

Primul gând de după spectacol a fost să citesc textul „Trei cruci”, aşa cum l-a scris Isaiia Răcăciuni în urmă cu o sută de ani. Ceea ce am şi făcut. Prudent, autorul spectacolului a scris pe afiş că tot ceea ce vedem pe scenă este „după” piesa lui Isaiia Răcăciuni. Am vrut să ştiu cât este după şi cât este din altă parte. Pentru că se mai puteau folosi şi alte expresii care să trimită spectacolul şi mai departe de text, cum ar fi „după o idee” a lui Isaiia Răcăciuni. Am simţit nevoia unei lecturi nemijlocite a piesei de teatru şi pentru a-mi lămuri câteva dezvoltări dramaturgice şi evoluţiile personajelor şi ale ideilor de la intrarea şi până la ieşirea lor din scenă. Mă gândesc că reprezentarea crucii din scena răstignirii în chip de femeie trebuie să aibă ceva rădăcini în piesa de teatru de la care porneşte spectacolul, ca să aleg o imagine cu mare impact emoţional, moral şi cultural. Şi nu este singura, spectacolul fiind de la un capăt la altul o construcţie plastică elaborată şi repetitivă, bazată mai degrabă pe coregrafie şi pe imagine jucată sau proiectată şi mai puţin pe comunicare verbală, coerentă, între personaje.

Textul a fost urmărit de spectacol în întregul său, după câte văd în cartea pe care tocmai o închid. Sugestiile regizorale făcute de autor prin didascalii, mai puţin. Ceea ce pare a se petrece în incinta unui spital în piesa de teatru, mai aproape de starea de agitaţie care domină personajele şi situaţiile dramatice, apare în spectacol ca loc al răstignirii şi al craniilor, al calvarului biblic, reluat obsesiv pentru a întări forţa destinului asupra libertăţii de a alege calea de urmat. Înţeleg opţiunea pe care o face regizorul alegând cadrul mistic, biblic, pentru spectacolul său, dar prefer sugestia făcută de autor, care mă apropie mai mult de personaje, de frământările lor pământeşti, aceleaşi prin care trecem cu toţii ca oameni şi niciodată ca dumnezei.

Povestea din „Trei cruci” este simplă la prima vedere. Ea poate fi citită şi în cheia întâmplărilor care umplu rubrica de fapt divers, şi în cheie biblică, şi în cheie filozofică, autorul construindu-şi toate scrierile pe frământările generate de indeciziile oamenilor şi de fatalismul care le marchează întreaga existenţă.

În prima variantă, Anibal (Mihai Rădulea) îşi petrece noaptea dinaintea logodnei împreună cu cei doi prieteni, burlaci şi ei, la un local din oraş (Pisica neagră, cum altcumva?). Noaptea de beţie continuă în apartamentul lui, în compania unei prostituate, care îl poartă pe Anibal pe cu totul alte culmi ale desfătării. În dimineaţa următoare, Ly (Iuliana Danciu), logodnica sa, este îndemnată de Anibal să opteze pentru prietenul lor Sasha (Alin Holcă), mai demn de iubirea ei decât ar putea fi el vreodată. Ea luptă în continuare pentru viaţa lor împreună, dar nu-l poate împiedica să se sinucidă până la urmă, sfâşiat de neputinţa de a alege între iubire şi voluptate. Anibal se aruncă în apă de pe podul din oraş.

Spectacolul de teatru merge în direcţie biblică prin regie (Radu Botar) şi scenografie (Dan Felecan), în primul rând. Golgota şi oasele care ies afară din morminte, coama dealului pe care trece din când în când un fel de călugăr-clown (Dan Constantin), precedat de un toiag uriaş, care deschide imagini şi titluri noi pe ecranul din fundal. Fiecare titlu în parte anunţă secvenţele biblice ale răstignirii. Şi tot aşa până aproape de final, când apar în scenă pacienţi purtaţi pe targă de brancardieri sau împinşi în scaunul cu rotile, într-o încercare târzie de a readuce povestea într-un spital, cum apărea în didascaliile concepute de Isaiia Răcăciuni.

Textul lui Isaiia Răcăciuni nu se afundă însă deloc în poveştile biblice. Cele trei cruci din titlu nu sunt în niciun caz cele trei cruci pe care sunt răstigniţi pe Golgota Iisus şi cei doi tâlhari, ci cele trei sau mai multe cruci pe care ne pironeşte viaţa din când în când punându-ne să alegem între bine şi rău, între util şi inutil, între moral şi imoral, între durere şi plăcere, între iubire şi lipsa ei, între liniştea unei vieţi comune şi nesiguranţa unei vieţi curajoase. Dramaturgul scrie mai degrabă un eseu în „Trei cruci”, mai aproape de teatrul occidental din care care traducea el însuşi în perioada interbelică. Tocmai din această cauză un spectacol cu „Trei cruci” nu este unul uşor de urmărit. Anibal este un poet foarte talentat, după spusele celor din jur, tulburat mai degrabă de excesul de încredere în sine decât de nîncrederea naturală a celor creativi. Acesta este şi păcatul care îl poartă pe calea pierzaniei, nu distrugerea unei picturi cu semnificaţie religioasă, cum se spune la un moment dat. Tulburarea lui este şi una medicală, ceea ce îl plasează într-un spital, alături de prietenul lui, Sasha, medic, şi de prieteni care duc cu ei dezechilibrul vârstei, cum este Nirvana (Adi Gheo), cel revoltat şi studenta Nina (Rada Constantinov). Prostituata de la Pisica Neagră (Cătălina Sima) este instrumentul cu care Anibal va fi ispitit departe de femeia care îl iubeşte. Folosirea numelui Diavolul şi apoi, pe final, Magdalena, sunt două scăderi inexplicabile pentru un autor ca Isaiia Răcăciuni. Sensul paraboloic, atât de accesibil şi pentru cel mai grăbit dintre cititori şi spectatori, se prăbuşeşte la final. Spectacolul este singurul care ar fi putut omite această replică de-a dreptul şcolărească.

Spectacolul ar fi putut face chiar mai mult decât atât. Ar fi putut să meargă cu încredere pe direcţia pe care a dat-o autorul plasând acţiunea într-un spital şi salvând dramatismul real, uman, al întâmplării, nu mergând pe cel biblic, comun deja. Ar fi putut să cântărească mai bine greutatea pe care o au momentele coregrafice, lungi şi solicitante, în exces pentru actori. Periculoase, în două-trei rânduri. Şi inutile. Cam mult dans şi cam puţin teatru, am fost tentat să spun de mai multe ori pe parcursul spectacolului. Am văzut puţine spectacole de balet, dar am văzut spectacole importante, pe mari scene ale lumii. Raportul dintre teatru şi balet este unul măsurat cu mare atenţie şi de autori şi de regizori în spectacolul de balet. Ar fi cazul să se întâmple acelaşi lucru şi în spectacolul de teatru, cel care conţine elemente din alte arte. În „Trei cruci” apar şi filmul, fotografia, sunetul din off, greu de înţeles de spectatori, acoperit fiind de cortina muzicală şi venind din fundul sălii, nu al scenei, cum este normal. Mai sunt şi nişte tentative de a aduce spectacolul aproape de vremurile noastre cu un Sieg Heil! nazist cu care clown-ul îndeamnă la crimă pe cei care o bat pe prostituată şi scena cu măştile împotriva coronavirusului, puse de personaje pe faţă la încheierea spectacolului. Amândouă - şi altele care mi-au scăpat, cum ar fi coborârea în sală a doctorului Sasha – sunt greu de acceptat dacă nu vin direct din spectacol, ci sunt lipite ca un timbru răsturnat pe faţa unui plic cu adresă incompletă.

Notabil efortul actorilor de a întruchipa mai degrabă personaje din mitul biblic al răstignirii, cum a vrut regizorul Radu Botar, decât pacienţi ai unui spital de boli nervoase, cum presupun că şi-ar fi dorit autorul piesei de teatru. Ar fi fost vorba despre o cu totul altă încercare, mult mai grea. Încercare din care pot face parte cu siguranţă şi panourile transparente care împart realitatea în două. O scenă venită direct din lumea celor rătăciţi, nu-i aşa? Aici însă, la poalele Golgotei, actorii mai degrabă se joacă cu aceste panouri, nu joacă, cum este normal.

Nu m-am lămurit de ce crucea de pe scenă este întotdeauna o femeie. Nici nu vreau să-mi pun această întrebare mai apăsat. Nici de ce scrie pe afiş că spectacolul este „după” Isaiia Răcăciuni când el este „de” acest autor, după cum mi-a arătat propria-mi lectură. Înţeleg însă că spectacolul este o premieră absolută şi acest lucru este ceea ce va rămâne peste timp în istoria dramaturgiei naţionale, acolo unde Teatrul Ariel are deja un loc absolut meritat.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...