Opinii

 

Dragul meu prieten şi nepreţuit artist al cuvântului şi critic literar Ion Predescu

Am înţeles că doreşti să-ţi răspund întru câtva la gestul matale minunat de a pune în lumină creaţia artistului şi dramaturgului Constantin Popian căruia am avut fericirea de a-i fi nepot, potrivindu-mă cu matale cel puţin în asta, fiind şi matale nepot al unui alt colos, care a fost artistul şi omul de litere Gh. Bobei.

Nu ţi-au fost deajuns mulţumirile mele pline de emoţie, vroiai mai mult, adică o specie de preumblare socratică printre meandrele ornate cu surprize ale creaţiei matale, aşa cum ai făcut Domnia Ta prin scrinul creaţiei minunatului Popian pe care l-am regăsit după decenii de uitare precum comoara din Monte Cristo. Şi cu ochiul dumitale magic şi expert l-ai înţeles, l-ai definit, l-ai exaltat.

Ei, bine, eu nu sunt în stare să realizez acelaşi lucru cu opera matale, căci îmi lipseşte profesionalismul matale, limbajul şi desigur cunoaşterea marelui număr de poeţi şi scriitori mai mici sau mai mari de care te-ai ocupat. Totuşi, voi exploata ceea ce avem în comun, atât cât să ne bucurăm împreună.

Mai întâi faptul că suntem nepoţi de coloşi. Coloşi secreţi, clandestini, necunoscuţi, pe care toată lumea îi ştia şi îi aprecia dar care, oficial, nu aveau un nume. Şi aceasta a fost spre cinstea lor, căci au preferat anonimatul decât compromiterea şi murdărirea numelui lor cu laude şi minciuni adresate sărbătoreşte celor mai oribili tirani ai lumii, care au fost şefii comunişti.

Apoi, pentru faptul că te-ai oprit pentru teza de doctorat la poetul Cezar Baltag. Poate te întrebi, de unde până unde! Heee, este providenţial, căci nu există întâmplare.Acest poet s-a născut în comuna alăturată a celei a tatălui meu, Mălineşti-Hotin, din tată preot, popa Porfirie, familie de intelectuali; Tata, magistratul preot, Petru Dragu, la Dinăuţi, peste deal; şi au avut cu toţii aceeaşi soartă nenorocită de a trebui să fugă în exil din faţa hoardelor sovietice şi să-şi părăsească pentru totdeauna locul de baştină.Pentru tatăl meu, ca şi pentru familia Baltag nu erau numai satele care contau, Dinăuţi sau Mălineşti cu bisericile care le-au fost arse, (eu le-am văzut temeliile ascunse sub ierburi), ci mai ales Cernăuţii, oraşul de vis, răpit de atâtea ori, de care toţi cei siliţi să se despartă au suferit mai rău decât moartea, până la ultima suflare, având aceia de acolo o legătură cu pământul, al cărui mister nimeni nu-l ştie bine.Copilaşul Cezar a fost trecut în partea liberă a ţării în braţele mamei, la mai puţin de un an, dus înapoi şi reîntors definitiv la 5 ani. Dar el a păstrat în sinea lui plânsul mamei, evlavia tatălui, dorul şi durerea lor nemărginită pentru paradisul pierdut, care, mai ales pentru intelectuali, teologi, poeţi, artişti însemna Cernăuţii- mica Vienă, urmată de Viena cea adevărată, Cracovia mândrilor cavaleri polonezi, cum spune Hajdeu. Oamenii aceştia au insuflat copiilor şi nepoţilor acest dor. Îl am şi eu, deşi născut în 1951....Ei au murit de durere, ca Josef Schmidt şi alţii şi alţii...De aceea, numai acest Cezar ar fi putut scrie volume de poezii ca ”Odihnă în ţipăt”. Care odihnă? Sau printre ultimele: ”O durere de care uitasem”. Cum să uite? Sau ”Ochii într-un fiord de lacrimi, acolo unde pâlpâie nostalgia proscrisului..”.. Aşa a scris până a murit.Tatăl meu a murit la 90 de ani cu un cuvânt pe buze: Cernăuţi. Nici Rîmnicul, nici Roma nu l-au încălzit. Şi când mă gândesc că Cezar şi-a făcut liceul pe la Piteşti....

S-ar putea ca "Odihnă în ţipăt" să însemne cum zici că afirmă Eugen Simion, ”trecerea spre lirica mitopoetică”. Dar ai spus bine că volumul ”urmăreşte diegeza basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” care cere în schimb un exil permanent, fără întoarcere. Ai dat numele celor ce au scris despre ”Odihnă în ţipăt” dar nu ştiu dacă ei au depăşit simbolicul, romanticul, mitologicul; ”Odihna în ţipăt” este exilul din acea parte a lumii, nenorocită, pentru că incapabilă să înfrângă legătura cu pământul, drept pentru care toţi refugiaţii de dincolo de Prut până la Vladivostok au trăit cel mai dureros exil al tuturor exilaţilor, pe care şi eu l-am trăit, având sânge de acolo, necorectat suficient de optimismul mamei, olteancă de Vâlcea, *(căci oltenii, ca şi italienii, nu suferă, nici nu ştiu ce e tristeţea adevărată). Deci ai zis bine: „Conştiinţa tragică se naşte, la Cezar Baltag, în ecuaţia individ-cosmos, unde eul nu găseşte strategiile comunicării”. Aşa şi este.Unde să le găsească?

”Fereastra de dincolo” dintr-o altă poezie a lui este Cerul şi Basarabia, să nu-mi spuie nimeni mie altele...Iar golul din ”Absenţa”: ” un gol in inima timpului,/ un ulcior pe care incepând de azi/ nici-un cântec de ziuă nu mai poate să-l umple/” este golul exilului fără sfârşit care pentru ei toţi a fost sfâşietor.

Mai este şi poemul care ”debutează sub semnul somnului ca o necesară oprire a trecerii, de unde şi prezenţa mitologicului personaj Endymion”.

Dar Endymion este el, iar:
„Din drumuri înnodate, in spaţii muritoare
un fluture perpetuu în care dorm stihii
codru de viscole ereditare
enorm stejar de nervi si hematii,”
…. fluturele, tot el este, visând la Codrii Cosminului pierduţi.

Ai dreptate: „Pentru Cezar Baltag, universul are dimensiuni umane, iar omul, proporţii cosmice”.
Era şi normal. Numai cu astfel de proporţii se depăşesc graniţe, zăbrele, fugi, exiluri.

Iată exilatul din el:
”Inima mea era un avion care ieşise din cer,
şi nu mai avea pământ să aterizeze.
Am ascultat cum plânge mama….”

Mie-mi spui?

Nicolae Steinhardt ar fi putut să-l înţeleagă foarte bine, de pe partea aceasta a luptei cu destinul nemilos de a cădea din lac în puţ, în plin realism socialist al primilor ani, batjocora poeziei şi a fiinţei în general. Din cât am citit de la matale, pare că nu l-a înţeles, dacă aseamănă ”Madonna din dud” cu ”ţigăncile lui Paraschivescu”.Mai bine l-a înţeles traducătorul maghiar László Király, i-am găsit textul întâmplător: se plânge că primele poezii ale lui Cezar Baltag sunt ”intraductibile”. Scrie: ”aceste poezii sunt atât de ataşate de limba maternă a poetului, de spiritul său, de jocurile sale, de capriciile sale, de comoara sa, încât ar putea dura mulţi ani până când cineva să creeze alte echivalente lingvistice ale acestor texte”. Era şi normal. În plină murdărie socialistă, Cezar a folosit trucul poeziei ultra ermetice. Şi, în parte, s-a salvat. Dar, zice bozgorul: ”arta lui devine din ce în ce mai bună”. Şi spune de ce: ”strălucirea sfâşietoare a intelectului uită flacăra emoţiei. Aceste poezii au fost scrise din raţiune pură. Acest lucru poate fi de interes pentru cititorul maghiar – poate”.

Frumos. Mă distrează această perspectivă.Compatriotul tatălui meu i-a tras pe sfoară pe toţi criticii, şi vechi şi noi. S-a răzbunat pe proletcultism, traducând ”Istoria ideilor religioase” de Mircea Eliade, ha, ha,ha ha ! A-l alege pentru o teză de doctorat a fost o lovitură de maestru, dragă nepoate al lui Gh. Bobei: lovitură de arcuş ca a lui.

XXX

Dacă trecem la ”Bibliografii asumate” m-a frapat titlul în care-i aşezi alături pe criticul Negrici pe Nietzsche şi pe George Enescu, dar la sfârşit se observă că ai făcut ”un miştò”, ca să vorbesc cu limbajul actualului prim ministru vâlcean, fiul colegului meu de la şcoala generală. L-ai pus cu un pas înaintea lui Nicolae Manolescu, tot râmnicean, care nu ţi-o va ierta....

Dar te-ai întors la ce ne doare: ”Memoriile de la cotul Donului”.....deşi, eu sunt sigur, cele ale ofiţerilor care nu s-au întors ca Dumitru Păsat sunt cu adevărat fenomenale.

De fapt, recunoşti asta, atunci când rămâi impresionat de Memoriile de război şi de teatru ale marelui meu bunic, actor militar şi actor prizonier, CC Popian, iar după '44 actor prizonier ca întreaga populaţie a Lagărului Socialist, prizonieră a unei nebunii fără sfârşit.

Cu metoda matale, nimeni nu putea scrie mai frumos şi mai drept despre un mare artist, al cărui secret de a se ocupa de un copil ca mine de la naşterea mea până la ultima lui suflare încă trebuie să-l descopăr. Şi asta te-a impresionat şi-ţi mulţumesc.

Totuşi, să ştii, în ”Bibliografii asumate”, ca şi în ”Stil, sentiment livresc”, m-am oprit mai mult asupra autorilor necunoscuţi mie şi operei lor.Alături de minunatul Mihai Ursachi a cărei poezie am gustat-o pe când se ascundea în casa mea, în exil,la Roma, înainte de a se îndrepta spre America, Emil Hurezeanu este cel pe care-l cunosc bine ca scriitor şi ca om, de când riscam amândoi viaţa prin birourile Europei Libere. Sunt fericit că le-ai dedicat pagini excepţionale.Mai ştiu şi pe părintele Bartolomeu de la Cozia, a cărei teză ai lăudat-o ! Le-a tras şi dumnealui chiulul cu o teză strălucitoare, foarte ortodoxă, care nu are nimic ”ortodox” în ea, ha, ha,ha, ha.... etc....

În ce priveşte pe cei ce nu-i cunosc, văd cu bucurie cum ştii să extragi raze obligatoriu luminoase din fiecare, îi descoperi, îi pui pe podium şi, am încredere că o faci cu toată competenţa, deci nu îi iluzionezi. Totuşi, văd că nu ai înclinaţia să pui pe cineva pe catafalc. Pe toţi, pe podium.

Gestul este splendid, dar şi riscant.

Şi, izbitor, te asemăn, în proporţie inversă cu G. Călinescu, care, spre deosebire de matale, i-a pus cam pe toţi pe catafalc, dincolo de orice permis, cu felul lui subiectiv, impresionist, expresionist, eu aş zice oportunist, cu care a scris aproape totul, chiar şi paginile cele mai strălucitoare ale lui. Pe drept cuvânt, marele nostru vâlcean, Virgil Jerunca, în excelenta lui ”Româneşte” îi foarfecă şi –i pune la pământ "monumentala" Istorie a literaturii, în care respectivul loveşte în coloşi fără ruşine şi exaltă inepţi, tot fără ruşine. În cazul matale, dacă totuşi vei fi exaltat pe cineva mai mult decât merita, *(nu cred !) totuşi, nu ai marele păcat de a-i ataca neelegant. Sigur, treci peste perioade în care mulţi din ei au scris rânduri compromiţătoare. Eşti prea bun, pentru că mă gândesc că marele Bobei nu a făcut-o. De ce să le trecem cu vederea celor care au făcut-o, chiar şi un rând ? Sigur, nu te cobori la ”Cronicele optimistului” scrise tot de aşa zisul mare critic, ar fi culmea, ai rigoarea lui Lovinescu, dar Lovinescu a avut noroc să nu apuce şi să nu se ocupe de compromişii regimului comunist. L-a răzbunat fiica lui, cu alesul ei soţ, cu inegalabila ”Antologie a ruşinii”. Fericirea este că naşterea matale înseşi, studiile şi rigoarea te pun alături de statura lor, pentru care nu am forţă suficientă să te exalt şi eu, decât cu cuvinte simple, dar ţâşnite din marele Of al unui exilat care te admiră.

Pater Linus Dragu Cătălin Popian (Aşa mă ştie lumea care mă ştie).

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...