Monden

Vino să vezi la Teatrul Ariel: Desculţ în parc

Desculţ în parc nu este doar o comedie uşoară despre tineri însurăţei şi păţaniile lor de adaptare la viaţa de cuplu. Poate fi o poveste despre pierderea inocenţei şi a micilor libertăţi la trecerea dinspre o vârstă spre alta sau a recuperării lor la graniţa dintre alte două vârste care se succed acolo unde timpul nu mai are multă răbdare cu oamenii prinşi în trecerea lui. Este o poveste în oglindă a două perechi aflate la capete opuse ale vieţii, nu a uneia singure, cum se consemnează în cronicile de teatru şi de film care au însoţit această poveste în cei şaizeci de ani de carieră artistică pe scenele şi pe ecranele lumii.

Spectacolul de teatru, jucat pentru prima dată la Baltimore Theatre de pe Broadway în 23 octombrie 1963, a avut un succes uriaş încă de la început. La fel şi filmul cu acelaşi nume, regizat de Gene Saks în 1967 şi avându-i în rolurile principale pe Jane Fonda şi pe Robert Redford. Desculţ în parc, montat la Teatrul Ariel din Râmnicu Vâlcea, în regia regretatului Bogdan Cristian Drăgan, se înscrie, aşadar, într-o lungă şi mereu bine primită serie de montări teatrale în, probabil, majoritatea limbilor şi culturilor care convieţuiesc pe acest pământ. Mă gândesc însă că numai în unele dintre ele publicul poate înţelege de ce un telefon e ascultat din senin şi fără nicio determinare dramaturgică de servicii secrete şi de ce finalul unei poveşti simple, cu centrul de greutate în existenţele unor oameni oarecare se încheie apoteotic cu un recital de operă care derutează complet pe bunii spectatori. Cântatul din final este pentru a înfrânge frica de înălţime a unui tânăr mahmur, cum spune Neil Simon şi în piesa de teatru şi în scenariul de film, nu pentru a glorifica ceva, mai cu seamă că nu este nimic de glorificat.

Dar cum s-a ajuns la scena cu cântatul pe acoperiş? Paul Bratter (Ionuţ Mocanu), tânăr avocat aflat înaintea primului său proces în tribunal se mută cu proaspăta sa nevastă, Corie Bratter (Anca Olteanu), soţie şi atât, după proprile-i spuse, la nivelul cinci spre şase al unei clădiri fără lift, din New York. În poveste se strecoară un tehnician de la compania de telefoane, Harry Pepper (Gogu Preda), transformat de regie fără motiv şi fără viitor în agent secret şi ceilalţi doi, excentricul Victor Velasco (Gabi Popescu) şi soacra Ethel Banks (Cătălina Sima).

Mutatul în apartamentul îngust, nefuncţional, friguros şi deteriorat, la care se ajunge cu greu pe cele cinci-şase serii de scări este trăit la intensităţi inegale de cei doi soţi. Corie, copleşitoare prin entuziasm, de partea veseliei cu orice preţ, mai tot timpul în centrul evenimentelor care se petrec. Paul, sufocat de entuziasmul ei, făcând permanent efortul de a rămâne în limitele tradiţiilor sociale şi profesionale şi ale moralei şi bunului simţ comun. Venind din aceeaşi direcţie, soacra sa, Ethel Banks, cu o viaţă consumată în aceleaşi limite ale confortului tradiţional, provocată la mai multă îndrăzneală de excentricul Victor Velasco, vecin de apartament al tinerilor căsătoriţi. Ethel Banks din montarea de la Teatrul Ariel are câteva dimensiuni noi, comparativ cu personajul lui Neil Simon, care mi-au plăcut. Prezenţa sa, mai expresivă decât în montări anterioare, îi dă consistenţă şi predispoziţie naturală pentru evoluţia din final. Interpretarea Cătălinei Sima contribuie în mod remarcabil la această construcţie, mult mai bogată decât cele cu care ne-am obişnuit. Şi Victor Velasco este mai plin de forţă şi mai nuanţat în interpretarea lui Gabriel Popescu. De altfel, cele două întruchipări, Ethel Banks şi Victor Velasco, sunt în montarea de la Teatrul Ariel, centrul de interes al întregului spectacol. Multe dintre celelalte componente, de la cele două personaje principale şi până la secundarul om de la telefoane, de la decoruri la ilustraţia muzicală şi de la recuzită şi până la costume par a fi doar schiţate în comparaţie cu puterea pe care o capătă prin prezenţă şi interpretare Ethel Banks şi Victor Velasco.

Poate din această pricină montarea de la Teatrul Ariel aduce în prim plan, nu problema cuplului de tineri căsătoriţi, ci pe aceea a bătrânilor îndrăgostiţi. Desculţ în parc nu mai este în acest sens imaginea inocenei pierdute prin maturizare şi conformare, ci a inocenţei recuperate cu ultimele resurse pe care omul le primeşte de la viaţă.

Desculţ în parc de la Teatrul Ariel este o operă încheiată, bineînţeles. Şi un spectacol de văzut şi de gândit, cum am încercat să spun aici. Tocmai de aceea cred că telefonul montat în apartament nu poate fi unul de ebonită, că instalatorul de telefoane nu poate fi agent antitero, că o canapea de patru persoane nu poate fi adusă în scenă pe uşa de la baia cea îngustă, fără cadă, şocând o sala întreagă de spectatori şi că scena de operă peste care cade de nicăieri o cortină cu statuia libertăţii nu este din Desculţ în parc la care asistăm cu aceeaşi emoţie de aproape şaizeci de ani. Cu finalurile nu-i niciodată de glumit pentru că lumea pleacă cu ele acasă şi le poartă aşa până la spectacolul următor.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...