Monden

Vino să vezi la Teatrul Ariel: Take, Ianke şi Cadîr

La premiera din 1932 a piesei „Take, Ianke şi Cadîr” semnată de Victor Ion Popa, George Mihail Zamfirescu, la rândul său dramaturg, scrie un lung text în revista Gândirea, definind momentul ca pe unul de impas în opera autorului. „Evoluţia sau, mai precis, tentativele literare ale domnului Victor Ion Popa, au ajuns la un punct mort” şi „Ceea ce aduce efectiv nou domnul Victor Ion Popa în Take, Ianke şi Cadîr este un gust pronunţat pentru vodevilesc.”

Era pe vremea marilor prietenii artistice şi al dialogului fără menajamente de pe scena artelor, în general. La rândul lui, scriitorul şi pictorul Victor Ion Popa, semna, printre altele, cronici şi mai tăioase pe margine expoziţiilor de artă.

Preferata mea dintre ele este aceea care îl are ca subiect pe Octav Băncilă, apărută în „Gândirea” de la Cluj, cu un deceniu mai devreme decît premiera piesei „Take, Ianke şi Cadîr”. Auziţi aici: „Zarzavageria rudimentară a unui desăvârşit inamic al frumosului” şi „Încolo, potop de zugrăveli, fără armonie, fără desen, fără consistenţă.” Vi le recomand pe amândouă ca să înţelegem în egală măsură de unde vine şi încotro se poate îndreapta un spectacol cu piesa „Take, Ianke şi Cadîr”. Dar, mai ales, ce am pierdut în relaţiile dintre noi, de la premiera din 1932 şi până astăzi.

În urmă cu câteva zile, am fost la spectacolul cu piesa lui Victor Ion Popa, pusă în scenă de regizorul Vlad Popescu, la Teatrul Ariel din Râmnicu Vâlcea. Un maraton teatral de peste o sută cincizeci de minute, fără pauză de şuetă între acte, un adevărat test de anduranţă pentru contemporanul nostru, obişnuit să-şi verifice telefonul mobil la fiecare treizeci de secunde. „Take, Ianke şi Cadîr”. O poveste născută în şi din multiculturalismul interbelic şi jucată, iată, la Râmnicu Vâlcea, într-un oraş care nu ştie mai nimic despre multiculturalismul propriu, pierdut pe acelaşi drum pe care l-au parcurs majoritatea comunităţilor româneşti în ultima sută de ani. Povestea, una de dragoste, se petrece în punctul de vecinătate dintre cele trei culturi care convieţuiesc dintotdeauna la marginea unui oraş de provincie. Rolul unificator al iubirii păleşte în faţa intoleranţelor sociale şi culturale, care tulbură pe fiecare, mai mult sau mai puţin … interesat. Take (Dan Constantin), creştin plin de bunătate, lipsit complet de personalitate, gata la fiecare pas să cadă de acord cu oricine are de spus ceva, indiferent ce, în numele păcii între oameni. Ianke (Gabriel Popescu), ovreiul, vorbăreţ pentru că asta ştie să facă, după propriile spuse, cinic şi plin de umor, pus pe harţă cu toată lumea, ascunzându-se nervos din faţa oricărei decizii. Cadîr (Camelia Constantin), turcul scump la vorbă, gata să ajute şi să plătească pentru ajutorul dat. Turcul plăteşte, spune chiar personajul de câteva ori ca şi cum nu s-ar fi înţeles acest lucru din simpla desfăşurare a evenimentelor. Comunitatea creştină apare ca fiind Safta (Georgiana Marin), în căutare permanentă de preţuri mici, gata oricând să facă un comision, oricare ar fi el, pentru câţiva bănuţi în plus. Comunitatea ovreiască se numeşte Ilie, fost Iţic (Alin Păiuş), care trece uşor de la ovrei la creştin şi de la peţit fata la trimis reprezentativ al ovreimii locale, cum a trecut în viaţă şi de la tinichigerie la comerţ cu cereale. Şi, cei doi îndrăgostiţi - Ana (Rada Constantinov) şi Ionel (Emanuel Bighe) – ea, pragmatică şi sentimentală, el ezitant şi agitat, tăinundu-şi cu greu neputinţele şi eşecul personal. Toţi aceştia contribuie la construcţia „vodevilească”, vorba cronicarului, după o mecanică îndeobşte cunoscută, a comediei uşoare şi a farsei, fără cuplete satirice şi acompaniament muzical, dar plină de quiproquo-uri şi de răsturnări de situaţie.

Spectacolul la care am asistat la Teatrul Ariel este unul bine ritmat şi agreabil de la un capăt la altul, ceea ce indică o mână regizorală fermă, în primul rând. Lungimile apărute în final sunt cele din text, limitate însă cu mai mult curaj în alte spectacole pe care le-am văzut. Mărturisesc că m-au contrariat câteva lucruri, dar nu afişele de pe ziduri, datate în 1932, ci ceasurile de pe braţul actorilor, din aceeaşi generaţie cu telefoanele mobile, nu bareta de pe capul Anei şi ciorapii peste pantaloni ai lui Ionel, care se purtau în perioada interbelică, ci geanta diplomat plimbată de colo-colo de Iţic şi, într-un mod absolut greşit, masca de pe faţa aceluiaşi personaj, apărută de nicăieri, pentru a face probabil o glumă groasă, de vodevil.

„Take, Ianke şi Cadîr”este o piatră tare pentru oricine se încumetă să o pună în scenă, nu prin valoarea sa dramaturgică, literară, cum s-a spus încă de la început, ci prin cariera pe care a avut-o pe scândura teatrelor româneşti. Este cu siguranţă cea mai jucată piesă a lui Victor Ion Popa şi extrem de bine primită de spectatori în toate vremurile şi sub toate orânduirile. A cunoscut de-a lungul timpului distribuţii remarcabile, câte una pentru fiecare generaţie de spectatori.

Cutezanţa regizorală şi actoricească a trupei de la Teatru Ariel este una notabilă, chiar dacă a mers numai până la jumătate în distribuirea unei actriţe în rolul lui Cadîr şi a unui tânăr cam nervos cu barele porţii de metal de la intrarea în curtea cu prăvălii. Gabriel Popescu ne prezintă un Ianke viu de la un capăt la altul al spectacolului, în jurul căruia gravitează toată lumea cu multă încredere actoricească, iar Alin Păiuş îmbracă cu măiestrie un personaj episodic încâtător. Ana Radei Constantinov produce inegalităţile tinereţii personajului şi ale actriţei în egală măsură întrerupte de câteva momente de aleasă sensibilitate actoricească.

În urmă cu câteva zeci de ani am văzut pentru întâia oară acest spectacol la Palatul culturii din Râmnicu Vâlcea (astăzi tribunal), pe o scenă mică, de studio, într-o distribuţie pe care, sincer, nu mi-o mai amintesc. Eram la fel de tânăr ca majoritatea spectatorilor pe care i-am întâlnit în sala Teatrului Ariel. Şi, la fel ca unii dintre ei, am şoptit cuiva la ieşire că sunt foarte emoţionat. Acesta este secretul succesului pe care îl are şi acum „Take, Ianke şi Cadîr” de Victor Ion Popa. Emoţia puternică, de nepovestit.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...