Opinii

 

“Altarul interzis”, de Ion Ţoanţă, o lectură a sensului şi a bucuriei rostirii

Literatura română prin Ion Băieşu, Nicolae Velea, instituie un tip de comunicare al lingvisticii între langue şi parole, ceea ce înseamnă scriitura cu gramaticalitate exactă, cu semantică, descifrabilă prin denotaţie.
Conceptul de parole structurează comunicarea în aşa fel încât armele sale principale, ironia, oralitatea, ajung fenomen liric în sine funcţionând ca un segment dintr-o arie de operă. George Călinescu a definit conceptul, sintagma discutând despre I. L. Caragiale.

Ironia, după Socrate, ironia în sine impun structuralitatea textului literar în aşa fel încât nu devenirea îl caracterizează ci existenţa în sine. Este de fapt aici diferenţa complementară totuşi prin stilistică între a deveni şi a fi. A deveni presupune diegeză şi actanţi. A fi semnifică diegesis, reflexivitate şi personaje. Proza lui Ion Ţoanţă aici se situează iar valoarea ei este dată de flexiunea din morfologia culturii.

Povestea din romanul „Altarul interzis” este de fapt prin superba oralitate vrăjirea apotropaică a dificultăţilor lumii, exorcizarea elementelor răului sau mai mult, îmblânzirea până la vrajă a ceea ce este indimenticabil în existenţă.

Romanul este evident construit după principiul flaubertian, al oglinzii care merge pe drum şi înregistrează evenimentele văzând în termenii actuali dincolo şi dincoace de bine şi rău. Naratologic, adică, devenirea.

Diegeza înregistrează câteva toposuri: biserica, instituţie şi funcţionalitate, primăria şi tehnicile manipulării, indivizi perturbatori, negativi, situaţi pe teritoriul animalităţii, figuri ale înstrăinării, ale claustrării, cu lexeme obişnuite: mizerii umane.

Din metoda optezecistă putem lua procesul verbal ca tipologie de filmologie minimalistă, trecută însă prin liricizarea competenţelor lingvistice ale oralităţii în aşa fel încât dorinţa romancierului este: nu de a distruge păcătosul, ci de a-l converti cumva sau de a lăsa finalul deschis. Ion Ţoanţă în romanul Altarul interzis transferând şi dezvoltând sensuri de subcuvânt sau din cuvânt, cu lecturi diferite din Băieşu,Velea şi Breban.

Iacob părăseşte spaţiul religios, ajunge într-o primărie unde micile evenimente au o retorică a maleficului (salariaţi, asistaţi social, consilieri etc.). Primarul este atras sau era deja acolo, de amanta lui Mădălina (acolo însemnând afaceri oneroase, intrigi, apartenenţa la un Grup cu elemente infracţionale). Lucrurile sunt foarte complicate, actanţialitatea acţiunii fiind dată de viciile împinse până la criminalitate.

Internat într-un spital de psihiatrie din localitate (cu istoric nociv, aici fiind internaţi înainte de 1989, bolnavi în sine şi oponenţi ai regimului comunist), primarul şantajează fiind la rându-i şantajat. Sfârşeşte asasinat în stil modern : un infarct. Romanul poate fi încadrat în stilistica imaginii comunicaţionale, fiind memorabil, accesibil în sensul recuperării simplităţii din complexitate.

Ilarie este un personaj interesant, încadrat în dialogul sufletului. Este internat în acelaşi spital de psihiatrie din localitate. Autorul foloseşte tehnicile atracţiei lectorului, inspirându-se, de fapt, din atrocitatea lumii interlope. Momentele fiziologiei dintr-o existenţă care se vrea a fericirii, aşa cum sunt, apar şi sunt ocultate de ochiul crunt al supraveghetorului fără suflet. El, supraveghetorul ar trebui să fie, de fapt, internat.

Elementele realului, al unui real care, din păcate, face parte dintr-o anumită tipologie a existenţei este prezent dominant în roman. Scriitorul însă nu o face pentru a crea o atmosferă beligerantă şi înrobitoare, ci pentru suportabilitatea de zi cu zi. Dezvoltarea a ceea ce înseamnă partea diavolului, cu o sintagmă celebră, este descrisă cu acribie.

Stilistica textului se derulează în jurul câtorva cuvinte expresive şi contexte expresive. Laguna devine un simbol. Coliva la fel. Rogvaivul linişteşte conflictele. Conturile personajelor sunt obeze. „Cămaşa morţii” din formulările textului trimite spre fulguranta şi nu numai prezenţa lui Tudor Vladimirescu în aceste locuri.

Modernitatea este subiect de discuţie între preot şi viceprimar. O miză a romanului: să nu te cuprindă deznădejdea, spune preotul. O metaformă reflexiv inedită: într-o fărâmă dintr-o vară. Un dialog despre credinţă şi viaţa complexă, despre căinţă şi libertate cu fosta măicuţă Olivia.

Romanul „Altarul interzis” înseamnă o lectură a sensului şi a bucuriei rostirii”.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

06.05.2021 - 21:52Lucia Mandache:Sincere felicitări, dlui Ion Ţoanţă, dar i dlui Profesor doctor Ion Predescu pentru excelenta cronică!

Pagina 1 din 1 (1 comentarii din 1)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...