Opinii

 

Corneliu Zeană

Corneliu Zeană propune în romanul Ultima ardere pe rug Sighişoara-Schassburg (Editura Cartex, 2021) una dintre cele mai expresive lecţii de anatomie, structuralistă, care să devină lecţia sensurilor, un ecart spre historia magister vitae. Un ecart dubitativ însă, fiindcă păcatul strămoşesc reînvie în fiecare prunc care este adus pe lume, după aserţiunea lui Arnold J. Toynbee.

Plurilingvismul autorului (la origine aromân) îi dă argumente cititorului să constate tema despre popoarele străvechi dezvoltată în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (Capitolul Specificul National, p.973, ediţia Alexandru Piru...). Apoi, de fapt plurilingvismul lui Corneliu Zeană este distilat, într-o frazare unde textul prinde substanţă, structuri de adâncime, psihologia abisală devenind emicitate, muzicalitate cu memoria nu numai a paradisului. Lecţia de anatomie a doctorului Corneliu Zeană are devenirea în a institui muzicalitatea în energia cuvintelor, a tăcerilor lungi (Heidegger), apotropaice. Corneliu Zeană descrie meticulos, erudit, printr-un cuvânt sau altul, concept, privire, metamorfoză a fişelor de lectură, aşa cum o făcea altădată savantul Odobescu în (cea mai curată mise en abyme a gratuităţii, cum apreciază Nicolae Manolescu), aşa cum întâlnim la Mihail Sadoveanu în limbajul utopiei literei (Nicolae Manolescu, Sadoveanu sau utopia cărţii...) Istoria se desfăşoară, s-a desfăşurat adesea, uneori cel mai adesea în interiorul sintagmei partea diavolului(Denis de Rougemont).

Dacă Animalul inimii este titlul romanului Hertei Muller, animalul istoriei ar putea fi subtitlul cărţii lui Corneliu Zeană. Animalul istoriei este o sintagmă pe care o dezvoltă genial Nietzsche şi scriitorii structuranţi ai secolului XX. Să-i mai amintim pe Thomas Mann, Herman Hesse...

Ar fi de citat şi următorul context. Scriitorii din spaţiul est european au un statut aparte în dialogul european. Corneliu Zeană poate fi alăturat acestui grup, (aktionsgruppe) în alţi parametri, el fiind aromân. Lecţia de anatomie a doctorului Corneliu Zeană impune o formă apotropaică de manifestare, spre finalitatea de a îmblânzi, lumina, ilumina patologicul din obiectualitate. De a produce adică un ecart în existenţă. Descrierile aglutinează muzică şi sens, sens şi muzică, încât se instituie un stil de dincolo şi de dincoace de limbă. Aşa reuşeşte şi Evgheni Vodolaskin în „Laur”.

Scriitorii sud europeni sunt lecturaţi de Corneliu Zeană pentru tehnică şi stil. Heterodiegeza şi funcţiile ei narative sunt prezente la tot pasul. Fenomenul mirării, al fascinaţiei anxietăţii transformă istoria dezastrelor în viaţa textului ca suportabilitate. Peregrinul Corneliu Zeană ştie că Dumnezeu s-a născut în exil şi găseşte, cu sufletul lui de copil, renaşterea, auroralitatea în incantaţiile şi focul purificator al arderii pe rug. Nu acolo a sfârşit în condiţia de agathos demiurgos Giordano Bruno? Cu metoda omului de stiinţă, acribia din elementele prezentate, Corneliu Zeană prezintă factice câteva arderi pe rug din istorie. Paginile poveştii de dragoste dintre Willy Gauer, măcelarul, şi soţia sa, inavuabila frumuseţe a zonei, cu harul daimonului şi al diavolului, sunt, de fapt, subiectul cărţii: arderea pe rug!

„Romanul relatează istoria unei tinere femei, orfane, crescute la mănăstirea de maici, apoi, în urma hotărârii stareţei şi obştei călugăreşti, deoarece trecuse de vârsta copilăriei, a fost măritată cu un măcelar cu zece ani mai vârstnic. Ana era de o tulburătoare frumuseţe, stârnind gelozia femeilor care,şi din diverse alte motive, au depus numeroase plângeri la Judecătorie împotriva ei, acuzând-o de vrăjitorie deoarece sucea minţile bărbaţilor care ajungeau să o privească”.

O istorie în nota de adiaforia se desfăşoară eclatant, tremendum, tremendum! Înainte de arderea pe rug, Corneliu Zeană linişteşte apele, coroborând elementele naturii, natura naturată, natura naturans, cu istoria ca panoramă! Cu derularea conceptelor: suflet, spirit, corp! Un element real şi etologic: calul!

„În toată această perioadă în care femeile, pline de furie, erau cuprinse de o gelozie fără margini, devoratoare şi fără capăt bărbaţii munceau din greu îndeplinindu-şi cu tenacitate îndatoririle. Pietrarii extrăgeau blocurile de granit din cariera de piatră aflată la mare distanţă de cetate, tăiau coasta muntelui, se ajutau cu răngile de fier, coborau apoi pietrele la vale, le încărcau în căruţele la care erau înhămaţi caii germani din cei de rasă grea, foarte puternici, cu copitele lor largi, garnisite cu un manşon de blană cu fire lungi.

Caii se opinteau, ajutaţi şi de căruţaşi, dar, când ajungeau la pieptişul care urca spre cetate, căruţele erau uşurate de jumătate din povară, spre a putea urca panta. Se opinteau cu o îndârjire cu totul neobişnuită, iar atunci când ajungeau la punctul de descărcare erau cu totul acoperiţi de sudoare, ca şi căruţaşii de altfel. Caii acestei rase nu aveau altă plăcere mai mare decât să tragă din greu, iar, dacă nu erau folosiţi, tânjeau, băteau din copite, fornăiau pe nările lor largi sau nechezau uşor a nemulţumire”.

Toposul în care se desfăşoară acţiunea este Sighişoara. Termenii scriitorului sunt cu semnificaţie duală: fascinaţie şi teamă (mysterum fascinans şi mysterum tremendum).

„Călătorul care se apropie de Sighişoara, din oricare parte ar veni el, este întâmpinat de o imagine care, la un moment dat, ajunge să-i taie răsuflarea şi să-l facă să nu-şi mai dezlipească ochii de la neobişnuitul peisaj”. Metafora să-i taie răsuflarea este întâlnită şi în cărţile scrise de martirii închisorilor comuniste.
Apoi fascinaţia cetăţii: „Pe o înălţime care domină împrejurimile se înalţă turnuri semeţe, cu vârfuri ascuţite, apar apoi ziduri de cetate, biserici străvechi, clădiri care-şi etalează splendoarea, construite cu soliditate într-un stil care te poartă prin secolele trecute, scara cu acoperiş construită din bârne de stejar îţi îndrumă paşii tot mai sus, către turnul cu ceasul minune, către piaţa centrală a burgului, de unde a dispărut doar stâlpul de pedeapsă în jurul căruia se ridica în vremuri de mult revolute rugul care urma să-i ardă pe cei condamnaţi pentru fapte deosebit de grave, sau care păreau astfel în ochii celor de atunci”.

Urmează povestea lespezilor de granit care vorbesc despre întâmplări din negurile vremii spre recentul secol XX. Să amintim semnificatia lespezii în structura, constituirea casei. Lângă piatra în sine, Constantin Brâncuşi stabileşte funcţiile ziditoare, original ziditoare în paradigma valorii supreme, distribuitoare de inspiraţie şi avangardă, pentru arhitectura memoriei lespezii. Există şi altă izbândă a textualizării în volumul lui Corneliu Zeană. Înseamnă a ajunge la concatenarea funcţiei mitice cu cea epică! Naratologia se intersectează cu energia cuvintelor într-o stilistică filmică!

Numirea culorilor are ea, în sine epicitate în dialogul, diegeza, diegesis! Magistratul care purta tichia albă se ocupa de maltratarea copiilor, de pedofilie şi de protecţia animalelor, cel cu tichie violet de crimele făcute cu premeditare, în timp ce uciderea din culpă era transferată, în subsidiar, tichiei albe, atunci când violetul era excedat de o situaţie mult prea gravă! Verdele avea în sarcină apărarea vieţuitoarelor... berzele, rândunelele şi privighetorile... Portocaliul era specializat în certurile... Purtătorul de tichie neagră ...era profund cunoscător în problemele vrăjitoriei şi a relaţiilor blestemate cu diavolul...

Judecătorii se identificau şi astfel... (p.22) Willi Gauer, imaginar sau real, sub mantia magiei, o denunţă pe soţia sa, care ar fi cedat diavolului! Un prozator autentic, modern, realizează pagini comparabile cu cei mai de substanţă scriitori din literatura despre dezastre. Pagini de tragician, unde tragicul depăşeşte limita, iar nacafaua, confruntarea cu destinul, da măreţie! Eros, erotica, hybris, accente din NIETZSCHE şi WAGNER!

Se auzea doar respiraţia grea a femeii din camera alăturată. Prinse de veste cum fereastra camerei de alături se izbeşte, ca şi cum ar fi fost trântită de vânt... Erau nişte gemete, o respiraţie gâfâită, scrâşnet de dinţi... Gauer, după denunţarea soţiei, pleacă, pierzându-se în noapte... De departe, vede cum casa se mistuie în flăcări! În cultura română, scena este comparabilă cu Moara cu noroc, de Ioan Slavici, şi filmul cu acelaşi nume, realizat de Victor Iliu!

Epoca lui Vlad Ţepeş este o dinamică a contextelor! Molimă, Negustori şi Schimburi de mărfuri, Neguţătorii, Hanul lui Zamfir, Istoria unor medici, cărţile lor, Judecătorii, Grefierii, Viaţa la Mănăstire ... şi, mai ales, notaţiile şi conotaţiile tragerii în ţeapă... Este, probabil, cea mai exact anatomică descriere literară a fenomenului! La fel şi arderea pe rug a soţiei măcelarului! Excelente sunt şi integrările de istorie contemporană, cum ar fi Fenomenul Piteşti, asasinarea lui Ion Mihalache la Râmnicu Sărat, torturarea a sute de mii de luptători anticomunişti! Sunt pagini scrise cu suferinţele familiei şi personale, în estetica frumosului creştin, unde, citarea lui Augustin, dacă mă întrebaţi ce este timpul, nu ştiu, dacă nu ma întrebaţi, ştiu... şi, iubeşte şi fă ce vrei, aserţiunea aceluiaşi, resetează sufletul între suflet, spirit şi trup!

Urmează apoi comparaţia cu momentul temutei securităţi şi funcţiile ei patologice, „O ardere pe rug ţi se pare un lucru fără seamăn de îngrozitor, dar iată că, în timpurile foarte recente, în anii care au urmat invaziei sovietice, s-au petrecut aici, ca şi în alte părţi, fapte cel puţin la fel de cutremurătoare”.

Şi o concluzie: „Chiar dacă epoca Ceauşescu, care era totuşi, în felul său, un patriot, nu poate fi comparată cu cea de pe vremea lui Dej sau Anei Pauker, când mulţimea crimelor depăşeşte puterea de cuprindere a unei minţi normale, comunismul devenise odios ca sistem prin lipsa de libertate, impostura care era impusă de serviciile de cadre, antimeritocraţia şi insolenţa conducerii de partid, a acelui partid unic autointitulat comunist. Nu frigul din locuinţe şi instituţii, nici lipsa cronică de alimente au fost motivele principale ale răbufnirii revoluţionare de la finele anului 1989, ci toate cele mai sus menţionate. Să amintim de marele număr de tineri împuşcaţi de securitatea grănicerească atunci când încercau să treacă Dunărea înot spre a ajunge la un tărâm al făgăduinţei, cum li se părea lor atunci. Vieţi frânte cu iluzia speranţei”.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...