Politică

Declaraţie politică!

Eugen Neaţă: Speranţa, singura dintre toate!

Cred că toată lumea a cam obosit. Se simte în aer un fel de apăsare grea şi foarte puţină speranţă. Poate că aşa trebuie să fie înaintea celei mai importante sărbători a creştinătăţii. De Paşte ne vom recăpăta speranţa, pentru că nimic nu se sfârşeşte şi Învierea este dovada faptului că după orice final urmează din nou viaţa, cu bunele şi cu relele ei, atât de frumoasă şi atât de interesantă, altfel. Speranţa că lucrurile pot merge mai bine ne menţine bucuria de a trăi şi de a ne bucura de viaţă.

Spun toate acestea acum, când în România totul pare scăpat de sub orice control. Coronavirusul îşi bate joc de laudele victorioase ale guvernului care se vedea învingător şi campion până mai ieri, în lupta cu pandemia. Mai înţelept decât orice învăţat, poporul a decretat că nu trebuie să zici hop până nu sari şanţul. Pentru că aşa ajungi să vorbeşti din băltoacă şi nu te mai ascultă nimeni.

Apoi este toată această serie de întâmplări tragice care par fără sfârşit. Ard oamenii prin spitale. Pacienţii sunt scoşi noaptea pe străzi într-o acţiune de evacuare fără precedent. Criminalii omoară ostatici sub atenta supraveghere a instituţiilor de forţă. Şi iarăşi mor oameni carbonizaţi pe paturile din spitale. Mai nou, trei femei şi-au găsit sfârşitul fără nicio vină, într-un spital de campanie din mijlocul capitalei.

E normal ca oamenii să obosească urmărind o serie atât de lungă de tragedii. Şi să rămână fără speranţă. O nepricepere profesională care ucide zi de zi pare să fi pus stăpânire pe ţară. Nimeni nu se mai pricepe la nimic. Un tehnician refuză să intre în spitalul de campanie pentru a reporni oxigenul care poate salva vieţile care se sting la doi paşi de el. Un ministru se ţine cu dinţii de scaun tot la doi paşi de oamenii care mor în spitalele sau care sunt trimişi acasă ca nişte bagaje uitate în gară.

Un prim-ministru face apel la onoare fără a se vedea şi pe sine, aflat la cârma ţării unde se întâmplă toate aceste grozăvii. Şi, moţ, prin funcţie şi doar atât, cineva care a fost angajat de popor tocmai pentru a reda speranţa şi logica lucrurilor atunci când toate o iau razna, cum vedem acum. Omul care tace!
Lumea a cam obosit pe bună dreptate. Prea mult este prea mult. Degeaba este degeaba. Prea multă incompetenţă şi prea multă indolenţă. Nepăsare şi nepricepere. Orice speranţă este prea mult pentru asemenea comportament guvernamental.

Cineva mi-a spus că i se face teamă să mai spere şi la lucruri elementare pentru a nu le vedea degradându-se imediat, cum ar fi accesul la apă, la aer şi la lumina soarelui.

Eu cred că trebuie să ne păstrăm curajul cu care am ajuns până aici în această lume şi în această viaţă. Am înfrânt tot felul de greutăţi în istoria noastră personală şi în istoria noastră naţională. Vom trece şi peste toate cele care ne obosesc acum. Cu multă răbdare şi fără frică!

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...