Poetul Emil Hurezeanu îşi desfăşoară discursul între metaforă şi enunţ, metafora fiind aproximată de Paul Ricoeur, ca "procesul retoric prin care discursul pune în libertate puterea pe care o comporta anumite ficţiuni de a redescrie realitatea. Legând astfel ficţiunea de redescriere, restituim întregul sens descoperirii pe care o face Aristotel în a sa Poetică, şi anume că o poesis a limbajului îşi are originea în conexiunea dintre mythos şi mimesis".

Discursul existenţial al lui Emil Hurezeanu este o forma de a pune în libertate, prin scriitură, enunţurile prozastice ale istoriei. Istoria nu este o poveste frumoasă. Ziaristul Emil Hurezeanu a desfăşurat o activitate atât de polemică împotriva regimului comunist, devenind un simbol, aproape mitic, ocult, magic, mesianic, în aşa fel încât era privită, ca o adevărată imposibilitate prezenţa lui fizică, între de mai de mult ascultătorii Europei libere...

Şi, totuşi, are prezenţă fizica. Poetul a frazat întremător, aşezând între asimilările culturale, filosofia culturii, filosofia în sine, dreptul ca ştiinţă, ştiinţa ca drept, canonul, original, originar, estetică, devenită complex tematic, aletheia, canonul expresiv, influenţat fiind de filosofia lui Martin Heidegger. Au fost polemicile în jurul traducerii din filosoful german, din revista Echinox, încă din deceniul 7. Ion Pop va publica interviuri cu critici literari francezi.

În Franţa, Ion Pop a fost lector pentru limba română... Mai ales tematişti... Şi studiul despre Jean Pierre Richard, Conştiinţa critică"(1979) Emil Hurezeanu va rămâne în luminile şi umbrele heideggeriene, în celebrele teoretizari despre metafora ale autorului.

Cu Derrida, Habermas şi filosofia destructurării a fost în polemică. Într-un timp al terorii a observat lecţia istoriei directe, frauduloase. A reţinut, sigur, sintagma les sens muetts, sensurile care curg pe lângă munca în sine. Personalitatea scriitorului Emil Hurezeanu instituie echilibru şi metasens. Cu intuiţii profunde, spre originea, originarul şi imaginalul fiinţei... Prin elaborare textuală, conceptuală, prin raţionalitate... Erotica şi eroicul au trecut prin povestea lui Martin Heidegger şi Hannah. A văzut dansul de nevăzut, între o balerină şi soţul ei, învăţând tragicul ca limită şi depăşire în învolburarea lui Sebastian Bach. A pus în texte mirungerea morţii care întemeiază. Şi dacă mai sunt trepte pe scara lui Iacob din bibliotecă a adăugat în metamorfozare civilizaţia privirii.

Ucenic la clasici, acum Ştefan Augustin Doinaş, Emil Hurezeanu învaţă lecţia despre instituirea sensului, pe care o va găsi şi în "Poezie şi modă poetică": despre cum magia cuvintelor trebuie să ajungă structura de adâncime, semnificaţiile fiinţei, energia cuvintelor... Aici, contextul semnificant, situarea din tipologia Martin Buber, între Emil Hurezeanu şi Ana Blandiana.

Să privim cum se constituie complexul tematic din poemul: "Elegie de dimineaţă" al Anei Blandiana: "La început făgăduisem să tac, dar apoi, dimineaţa, /V-am văzut apărând cu cenuşa în porţi, Semanând cum se seamănă grâul, cenuşa/ Şi n-am mai putut şi-am strigat : Ce faceţi? Ce faceţi? Ninge cu paznici în oraş"... cu adâncimea complexului poetic şi mijloacele poetice, de fapt, tematice, flauşate, cu extincţia oximoronic dăltuită a cetăţii mateine ("Orice împărăţie, dezbinată împotriva ei însăşi este pustiită; şi orice cetate sau casă dezbinată împotriva ei însăşi nu poate dăinui"), o mică epopee de extracţie postmodernă (Cu titlul, totuşi, augustinian şi kierkegardian. Orice absenţă e mai producătoare de sens decât o prezenţă ), din "Declaraţia de absenţă"(Mai ţii tu minte patul acela din hotelul Muntenia, Transilvania si Moldova/ Ticsit de recepţioneri şi de distribuitorii lor/ Duşmanii mei şi ai tăi, ai iubitelor şi iubiţilor fără adapost? Mai ţii tu minte cum te mai iubeam eu într-un pat/ Din lumea noastră sub-lunara supravegheată/ De miliţieni şi miliţience? Tu dormeai ghemuită la pieptul meu tatuat de respiraţia fricii ? Şi amândoi privegheam visurile din copilăria proletariatului/ Iar dimineaţa mă părăseai ducând cu tine/ Şi greutatea sufletului meu mic-burghez/ De vieţuitoare iubitoare şi nu de personaj al Bibliei/ Care -l vinde pe hoţul de suflete"... Amândouă rezonează cu spaţiul anxietăţii revoltei. Arhitectura teofaniei revoltei. A scrie fiinţa! Cu mângâierea destinului, cu a-l face suportabil, cu a te situa lângă el la facerea lui. Fără conflicte din structuralitatea: istoria se face călare.

Ca în textele lui Constantin Noica. Constantin Noica povesteşte în “Sentimentul românesc al fiinţei” despre Constantin Brâncuşi: “În oraşul în care şi-a înălţat «Coloana fără sfârşit» se pot vedea, aşezaţi în grădina casei, unde locuia el atunci, bolovani de piatră splendid şlefuiţi nu de artist, ci de ape. Brâncuşi găsise în apa Jiului o expresie directă pentru un fel de devenire întru fiinţă a pietrei”. Zarea fiinţei e dincolo de magia cuvintelor.
Mitul personal Emil Hurezeanu aici locuieşte...în retorica de acolo, a nevăzut conubialului poetic, atunci când lumea nu avea şi geniul rău, istoria nu începuse, temelia era bună, sau chiar mai mult, solul aştepta construcţia, ontologia, epistemologia, gnoseologia, nu cunoştea experierea începutului şi a thanatosului...Fiinţa!

De aici textura, construcţia unor poeme, o arhitectură a memoriei neanalizabilă, ca filosofia din toposul muntelui, unde fonemul se rosteşte în meandrele sigeticului până devine literă şi cuvânt ( mimesis sub cupola hierofaniei, mirarea în faţa a ceea ce înseamnă psihologia cogitans. a rescogitans, şi, contemplativ, personalismul energetic din matricea identitară). Aşa e construit poemul "Generaţia câştigată". Cum echilibrează istoria, mentalitatea, codul cultural, devenirea, timpul havuz. Ca în echilibrul instituit de J.Joyce şi Constantin Brancusi, summumul avangardei şi mirarea ca politropie!

O posibilă confirmare a acestor aserţiuni am găsit în cartea(şi nu numai, ci şi în Andrei Brezianu cercetând fişierele Bibliotecii de la Britisch Museum, Dan Grigorescu, Ştefan Stoenescu, Alexandru Şerban, Radu R.Şerban, Ion Ianoşi, Radu Lupan) lui Ionel Jianu: “Constantin Brâncuşi - Viata şi opera”, unde este reprodusă, după C. Giedion Welcker, o reflecţie a lui Joyce privitoare la Brâncuşi: „Marile mişcări care au dezlănţuit revoluţiile spiritului s-au născut din visurile şi viziunile unui cioban al colinelor pentru care Pământul nu este un câmp cultivat, ci o Mumă vie”[i].

Exemplificam prin:

Imperiala pentru cor de copii...... (confruntarea cu destinul, aşa se instituie nacafaua, resemantizarea conceptelor, thanatosul aulic, aulicul răsfăţat şi fonemele muzicalităţii, emicitatea). Retorica este diferită de şaptezecişti, nu apropiată de optzecişti, ci de poezia anterioară, chiar dacă Emil Hurezeanu aparţine generaţiei livreşti. Un poem capodoperă, cu metafore clasic revelatorii la fiecare incantaţie. Un livresc întâi rostit, apoi fixat în literă.

Metafora oximoronică, ousia, umbra, a umbri, trupul trupul „împurpurat", „ritual taumaturgic”:

IMPERIALĂ PENTRU COR DE COPII
celor care au pierit în zăpezi

O, morţii din Torida, şi lor le este rece moartea?
Vă umbrea trupul împurpurat
Nu ramură din dafin deşi se cuvenea
Acum doar rouă pierdută pentru voi în alte dimineţi
Lucind se adunase ca zăpadă
Fără iubirea celui ce iubind i se-mplineşte:
"Deschide-mi soro, scumpo, porumbiţo, neprihănito,
Căci capul îmi este plin de rouă
Carlionţii îmi sunt plini de picurii nopţii".
Venea poate anotimpul cu multe insecte
Devorând flori albe şi apoi întinse pe spate
V-au ademenit cu moartea lor din flori.
Aşa cum în pădure după ploaie se mai aude apa tăiată
De tulpine şi mari frunze închipuind mereu ploaia
Deşi ea nu este în afara decât
Acestă căldură uitată şi târziu regăsită
În ora de anatomie a frunţii mele
Când închipuiam astfel sprânceana oprind praful
Şi umezii stropi ai spaimei ca tinere liziere
Dar lacrimi pe obraz înseamnă doar
Adâncă a mea apă tăiată de gene cum limbii
Desigur sunt tăişuri mai pure dar la fel
Ca două spade numai sprâncenele sunt.
Pielea rănită şi apoi încinsă de un alt sânge
Cum seamănă blănii moi de leopard
Şi toti morţii din Torida se cred încă puii unui leopard.
Sunt stranii acele cruste ce ei
Le desprind încet cu limba mică mângâidu-le
Ca semne ale ranei tatălui
Dar boala ce-i stăpâneşte tot pe ei când
Din joc sub unghii descojindu-şi trupul
Adună iar seminţele ivind o boală.
Cum mă uimea în ora de anatomie a unui copil
O, cum mă uimea gândul acesta.
Şi rana se nutreşte tot din noi
Ea însăşi dă căldura morţii
Cum sub lentilă un strop de albă - înţepătură
Străpunge tiptil pielea din-năuntru
Să-ţi răcoresc căldura când ea te împresoară.
"Căci m-a privit soarele
Fiii mamei mele s-au mâniat pe mine
Şi m-au pus păzitoare la vii
Dar via frumuseţei mele n-am păzit-o".

Volumul "Emil Hurezeanu Opera poetică", ediţie îngrijită şi prefaţată de Ion Bogdan Lefter, cu referinţe critice de Alexandru Dumitru şi Andreea Teliban, antologhează critica literară despre Emil Hurezeanu în contextul debutului său din 1978 cu: ”Lecţia de anatomie”, la Ed. Dacia, 1979. "Lecţia de anatomie" beneficiază de prefaţa lui Ştefan Augustin Doinaş: ”Există, într-adevăr, în poemele lui o necontenită vocaţie pentru pictural, în primul rând; apoi, un fel de ispită a anatomicului; şi una şi alta ar putea, deci, să justifice aluzia rembrandtiană a titlurilor, să ne invite la întâlnirea cu un tânăr poet lucid, înclinat spre compoziţie şi sensibil la hrana spirituală a culturii".

Şi o încadrare, o structurare esenţială: ”Această baie de cultură, capacitatea eului liric de a-şi trăi păţaniile în spaţiul secund, poate, rarefiat, dar în orice caz seminificativ, al culturii, adaugă, prin Emil Hurezeanu, încă un exponent de calitate lirismului pe care, de ani de zile, l-a promovat excelenta revistă clujeană Echinox. Tânăra mişcare poetică din Transilvania reprezintă, încă de pe acum, o nouă treaptă a poeziei noastre contemporane, atât ca orientare şi modalităţi lirice, cât şi ca aport axiologic.”

Este o certitudine, cronica literară a lui Ştefan Augustin Doinaş despre valoarea germinativ exponenţială a volumului."Lecţia de anatomie".

Muzica îi predă erosului. Conceptele (istoria culturii, paradigma literară, politologia, experienţa vieţii, între praxis şi tymos, experienţa politică, canonul echilibrului, fenomenologia timpului istoriei, trăit, făcut, artifex apoi dau structuri de adâncime muzicalităţii, retoricii versului, desfoliază culorile realului pentru a pune lumina pe fiecare element, amănunt, într-o holistică de mysterum fascinans, printr-un pathos semantic şi fonetic indecidabil.

Laurenţiu Ulici în cronica literară, Frumoasă ca o Inteligenţă, discerne sensuri:”Lecţia de anatomie, pătrunderea obsesivă în memoria corpului presupune un alfabet şi o gramatică (Ar trebui să-ţi înveţi trupul/ De la început, celulă cu celulă/ Precum cuvintele unei limbi materne), din care să se compună, treptat şi de o mereu poetică ambiguitate, un limbaj al iniţierii tanatice, în afara oricărei mistici şi dincolo de orice aer morbid, din contră, cu înţelepciunea recunoaşterii imanenţelor (Ajunge să scrii despre moarte şi esti profet) şi cu firescul ordinii naturale în faţa căreia conştiinţa lucidă îşi poate îngădui doar privilegiul incomodei nostalgii faustice.”

Dinu Flămând afirmă în acelaşi an, 1979, despre „Lecţia de anatomie”: ”Nici belcanto-ul, nici alte trucuri stilistice care să mimeze juvenţa impetuoasă nu le găsim; dimpotrivă, cartea se compune treptat, cu efort reflexiv, parcă învingând la început şi un soi de complex al actului în sine de a scrie, complex de relativitate aflat la orice ins cultivat şi dominat într-o măsură mai mare sau mai mică de propria lui cultură poetică.”

Superb este şi articolul lui Nicolae Manolescu ”Nesfârşita fericire a trupului gândit” de unde reţinem: ”Poeziile lui Emil Hurezeanu îmbină aceste două planuri contrastante: unul orizontal, rezultat din distanţarea fanteziei lirice de lume, din privirea detaşată, lucidă, inteligentă; altul vertical, rezultat din viziunea integrată a arborelui comun al vieţii, prin care fantezia lirică seamănă cu o participare imensă, cu o senzorialitate aprinsă. Dacă pictura reprezintă, de fiecare dată, la Emil Hurezeanu, semnul distanţei, există şi un semn pentru participare: anatomia”.
Liviu Antonesei în Cronica, Iaşi, anul XV, nr 9 (735), 29 februarie 1980, p 4 sintetizează: ”prin ce are mai bun, volumul Lecţia de anatomie anunţă un poet cu totul remarcabil, reprezentativ pentru întregul nou val ce-şi face simţită prezenţa în poezia românească de astăzi”.

Petru Poantă în revista Steaua din 1980 afirmă: ”Există o anume cruzime, un sarcasm bine temperat în această continuă jupuire a sentimentului, mai precis a sentimentalismului. Ca procedeu literar, nu avem de-a face cu un simplu colaj de fragmente disparate, ci cu o interferenţă subtilă a cel puţin două fascicole de emisie lirică; unul provenind de la obiectul propriu-zis, de la o realitate anume şi altul, de la o pararealitate, un flux de sensibilitate subteran care asigură coerenţa imaginii de ansamblu. Este un procedeu comun unei largi arii a liricii moderne. Poetul nu mai fotografiază, ci holografiază realitatea; îi dă o perspectivă abisală, o spaţializează, astfel că ea poate fi percepută concomitent în mai multe dimensiuni, sau la mai multe nivele. E concomitenţa liric-productivă a patetismului şi ironiei, a graţiei şi brutalităţii, a gravităţii şi sarcasmului, a imaginaţiei pure şi aluziei livreşti etc.”

Lucian Alexiu în revista Orizont, Timişoara, 1980 defineşte paradigma numită Emil Hurezeanu: ”Livreşti, calofile, picturale, nu o dată solicitate de tentaţii vizionare - departe de a risipi mari energii dar şi, iarăşi, departe de a prezenta, cum se întâmplă cu o parte însemnată din cărţile debutaţilor, o suprafaţă indistinctă, amorfă - poemele lui Emil Hurezeanu adaugă poeziei tinere vocea unui liric care dacă împarte, firesc, cu mai mulţi autori din serii apropiate o identitate culturală, relevă, lucru mai puţin comun, în măsură a singulariza, în timp: o natură elaborată, un spirit sistematic, capabil de a conferi poeziei pe care o scrie un program teoretic.”

În cronica sa literară la Lecţia de anatomie, Constantin Pricop în Convorbiri literare afirmă: ”Element fundamental al liricii, imaginea nu capătă însă, în acest caz - chiar dacă pare a se accentua asupra ei - o libertate totală, nu e cultivată niciodată pentru valoarea în sine, ci pentru potenţarea unui ansamblu bine conturat.”

”Un volum de excepţie ce depăşeşte cu mult nivelul general al ultimelor debuturi editoriale în poezie este Lecţia de anatomie (Editura Dacia, 1979) de Emil Hurezeanu. După apariţiile consecvente în presa literară, comentate elogios sub diferite pretexte, după câteva premii de poezie obţinute într-un interval relativ scurt (Premiul Amfiteatru, 1978; Premiul Tribuna, 1978 etc.), volumul recent apărut confirmă definitiv toate propunerile favorabile dinainte. Lecţia de anatomie îmi întăreşte încă o dată convingerea ca Emil Hurezeanu va fi unul dintre cei mai importanţi poeţi ai generaţiei sale.”

Mariana Marin afirmă: ”Obsesia anatomicului, pe care am întâlnit-o la mai mulţi echinoxişti ai noului val (Marta Petreu şi Ion Mureşan) este o modalitate relativ cunoscută de a găsi în configuraţia corpului, în plasa celulelor, o ordine care poate substitui dezordinea unui fapt din realitatea imediată, de orice natură ar putea fi acesta (social, politic, cultural etc), care o poate comenta prin raportare, până la negaţie. În felul acesta ajunge Emil Hurezeanu la ultimele două poeme ale cărţii, pe care i le cunoşteam mai de mult: Poem politic de vară şi Lecţia de anatomie a doctorului Barnard. Sibian, Emil Hurezeanu aduce ceva din forma culturală şi calitatea modală, până la intransigenţă, a intelectualilor de excepţie din vechiul Cerc.”(1979)

Irina Gabriela Iavolschi aserţionează: ”Pretextul acestui articol este excelenta Lecţie de anatomie a lui Emil Hurezeanu (Dacia, Cluj-Napoca, 1979), poet echinoxist, unul dintre primii reprezentanţi ai noii generaţii poetice care debutează în volum. Folosesc termenul generaţie între ghilimele întrucât, datorită utilizării sale abuzive, mi se pare uzat moral. Şi, apoi, prin ce anume s-ar contitui o nouă generaţie în literatură, care este criteriul delimitării ei în vastul corp al unei literaturi? Criticii au vorbit despre vârstă, despre momentul afirmării, despre unitate de ton etc. Sintagma noul val poetic mi se pare mai potrivită întrucât este mai suplă şi nerestrictivă. Iar elementul comun al membrilor săi nu mi se pare a fi nici vârsta - deşi cei mai mulţi sunt foarte tineri -, nici momentul afirmării - căci Virgil Mihai a debutat de câţiva ani în volum iar Lucian Vasiliu, Liviu Antonesei sau Andrei Sofalvy par a avea încă de aşteptat - nici o pretinsă unitate de ton. Căci, în această privinţă, ce punte s-ar putea stabili între formula epurată de metaforă şi foarte percutantă a lui Lucian Vasiliu, erotismul difuz al Martei Petreu, imnica tragică a lui Nichita Danilov, suprarealismul sceptic şi îmbibat de cultură din Georgicele lui Mircea Cărtărescu? Sau: prin ce seamănă vasta metaforă a corpului la Hurezeanu cu lirismul angajat afectiv al lui Dorin Spineanu sau cu experimentul polifonic din ultimele poezii ale lui Antonesei? Sau, în fine: prin ce seamănă Traian T. Coşovei cu Ştefan Mitroi sau Matei Vişniec?”(substanţa).

Una dintre cronicile care l-a impus pe Emil Hurezeanu este a profesorului unviersitar (atunci lector) Ion Pop: ”Expresie, e de o parte, o reacţie contra unui limbaj saturat de rafinamente morale (sau, la cealaltă extremă, pradă clişeului şi stereotipiei retorice), eludând, ca atare, inevitabil anumite aspecte, mai putin poetice ale existenţei omului concret, o mare parte din lirica tinerilor se vrea mai implicată în realitatea imediată. Însă, în mod doar aparent paradoxal, un asemenea impact nu mai poate ocoli livrescul: viaţă şi carte, existenţă şi artă se contopesc în fluxul unic al discursului, - lumea obiectelor e completată, dacă nu chiar concurată, de depozitul imaginarului moştenit, sursă de repere spirituale reinterpretate critic. Imaginii brute, prozaice, i se asociază ceea ce s-a numit, încă pentru începuturile manierismului, pathosul semantic (V.I. Stoichiţă), - şi dintr-o asemenea conjugare se naşte o ouă tensiune a spiritului interogând realul şi limbajul, depotrivă”.

Ion Pop revine asupra poeziei lui Emil Hurezeanu şi în volumul Scara din blibliotecă, Ed. Limes, 2013, Floreşti, jud. Cluj: „Şi ţin să adaug aici, ca o particulară subliniere, că în Echinox şi nu în altă parte a fost tipărit energicul, criticul şi polemicul poem Generaţia câştigată a lui Emil Hurezeanu, care poate fi considerat, alături de Budila Expres al lui Alexandru Muşina, unul dintre textele cele mai autentic angajate şi nonconformiste ale generaţiei '80”.

Gheorghe Grigurcu panoramează subtil şi cu mimesis volumul lui Emil Hurezeanu Lecţia de anatomie: „În mod izbitor, Emil Hurezeanu apare drept un poet al vitalităţii. Senzaţiile vieţii sunt intensificate într-un amestec de forme organice, într-o luxurianţă de asociaţii ce constituie totodată subiectivitatea (viziiionnn-senzorială) şi obiectivitatea (biologică) a lirismului său. Tot sub semnul frumuseţii inteligente sunt schiţate peisajele familiare, bunăoară cel al urbei natale a poetului, Sibiul, în compoziţia căruia intră istoria ca inefabil emoţional, dar şi ca referinţă plastică, dramatică, literară, deci ca o concreteţe culturală”.

Ion Pop va scrie cronica literară la volumul Ultimele, primele (Ed. Albatros, 1994): „În noul volum, un titlu sub care s-ar putea grupa mai multe texte ar fi De la musique apres toute chose cu formula verlainiană răsturnată: muzica poeziei vine acum după tot ce a fost, lăsat să îmbătrânească şi să moară, să se îndepărteze, în orice caz, pe un orizont al memoriei. Poemul care porneşte de la această parafrază oferă, am putea spune, o ilustrare a schemei elegiace schiţate în cartea precedentă. Vorbind despre lipsa de înţelegere şi plecarea grăbită în călătorie/ Când o prietenă în vârstă moare, el atrage în jurul acestui motiv al distanţării o suită de elemente sugerând, pe de o parte, îmbătrânirea personajului evocat (lectura Cărţii Morţilor din Tibet, gestul de acoperire, cu şalul, a ruşinii cărnii delăsătoare - practică a reginelor mame, cu prieteni tineri, decorul de globuri colorate, paiete şi şampanie fără/ alt sonor/ Decât vocea ei gâtuită de bandajul unui năvalnic can-can), iar pe de alta, explozia vitală a evocatorului, aproximată în aroma de manej neprohibit al micului dezmăţ de tinereţe, în îngâmfa firească că eu sunt cel care rămâne, ori într-un comportament semnalând comunicarea devenită ca şi mecanică, neutralizată cumva de gândul la bătrâneţe şi moarte. În mod semnificativ, emoţiile proaspete şi necrologul, sunt puse, tulburător, faţă în faţă...”

Şi apoi, excelentul final de articol al lui Radu G. Ţeposu: „Substanţa elegiacă a acestor poeme vine şi din aerul obosit, aproape maladiv, al imaginarului, din senzaţia de suferinţă ascunsă. Există în poeziile lui Emil Hurezeanu un puternic sentiment al descompunerii incurabile, o senzaţie acută a stingerii, a dematerializării lumii, o stare de criză a organicului, de vlăguire ontologică. De aici, probabil, amestecul de vibraţie dureroasă şi de contemplaţie trufaşă, care face din volumul lui Emil Hurezeanu o apariţie editorială remarcabilă. Cu această o doua plachetă, poetul revine în rândul întâi al generaţiei sale pe care, la un moment dat, părea s-o fi părăsit.” (Romania literară, Bucureşti, anul XXVII, nr 26, 6-12 iulie 1994, p. 10).

Virgil Mihaiu a scris un articol în revista Steaua cu titlul Un tandru cântec de surghiun, sintetizator şi memorabil: „Personalitate cu adevărat charismatică, Emil Hureazeanu avea alura de lider al acelei generaţii poetice echinoxiste căreia îi venise rândul să afirme spre finalul anilor '70. Deşi student al Facultăţii de drept, el evolua cu maximă dezinvoltură în mediile culturale ale timpului, beneficiind de girul câtorva reprezentanţi de frunte ai legendarului Cerc literar de la Sibiu: Ion Negoiţescu, Ştefan Aug. Doinaş, Wolf von Aichelburg, Eta Boeriu, Cornel Regman. Copil teribil al unei perioade pe care, nu doar de dragul aliteraţiei, am putea-o numi epoca-pacepa, junele poet şi om de lume persifla cu elegantă insolenţă dezastrul balcanoid-kimilsungist ce se autoinstituise drept fericire naţională peste capul biet român saracului.

După succese în planul luptei politice, sociale, jurnalistice, iată-l acum pe Hurezeanu revenind oarecum la primul său amor şi, ţinând cont de titlu, poate chiar la ultimul: poesia. Este vorba despre culegerea de versuri, Ultimele, primele,apărută la editura bucureşteană Albatros în 1994”.

Şi finalul studiului: „Iată cât de fermecător-evocatoare pot suna câteva nume de care speranţele noastre, ameninţate cu înecul, se agăţau ca de nişte paie aurite: «Dar mai ţineţi voi minte, băieţi şi fete ai generaţiei mele/ Echinoxul trilingv, Cenaclul de luni, Dialogul, Amfiteatrul/ Forumul, Izvorul Mureşului, Festivalul Eminescu, Ars Amatoria,/ Podul Festivalul de jazz de la Sibiu, Clubul A,/ Întâlnirile de la Sighişoara, serile de Costineşti,/ 15 septembrie la Cluj, 24 ianuarie la Iaşi, 25 decembrie la Bucureşti/ Toate mişcările acelea de masă mai mult bacoviene decât browniene»...

Publicând acest volum, Emil Hurezeanu demonstrează că statutul de surghiunit, fie acasă, fie în lumea largă, nu i-a atrofiat sensibilitatea nativă, tandreţea, capacitatea de implicare sentimentală, Capacitatea de a rămâne poet”.

Şi articolul lui Dan Cristea, uşor melancolic şi uşor defazat: „Cu alte cuvinte, aşadar, un program poetic bazat nu numai pe nonconformism de tânăra generaţie, dar şi, mai specific, pe occidentalizare, pe cultivarea concretului şi detaliului semnificativ („tapiseria” literei de covor?), pe revelaţiile sexualităţii şi schizofrenie, în sensul lacanian, fireşte, de eliberare a semnificatului”.

Şi: „Ultimele poeme sunt şi cele mai izbutite. Deşi nedatat, Boumy, scris «într-o vreme când mai toţi adulţii se ocupă cu politica şi refacerea Europei», e meditaţie îndeajuns de amară asupra absenţei. Poem cu Brodsky (1991), cea mai bună compoziţie din volum, scrisă într-un stil direct, concis”...

Articolul lui Aurel Pantea Chipurile nostalgiei din Apostrof (Cluj-Napoca, anul V, nr 10-11-12, octombrie-noiembrie-decembrie 1994, p. 8-9) este subtil melancolic: „Produsul poetic cel mai evident al nostalgiei e elegia. Orice spirit elegiac e un cunoscător al experienţei morţii. Elegiacul e un recuperator al unor chipuri, obiecte, întâmplări, relaţii ce au cunoscut uitarea - un stadiu provizoriu al morţii. Spiritul ce le regăseşte şi le readuce în prezentul expresei poartă cu el damful acelor regiuni ale real-irealului. Amintirea e nu numai o întoarcere în trecut, ci şi o revelaţie a unui timp-spaţiu, în care cele ce odată s-au numit reale şi-au pierdut numele şi chipurile. Traseul poetic al regăsirii lor poate începe oriunde. În acest sens, pe astfel de trasee, limitele dintre banal şi magnific se surpă. Orice realitate intrată în atenţia spiritului poetic îşi pierde calităţile, nu mai e insignifiantă sau esenţială - ci necesară.” Şi: „Ontologia problemelor lui Hurezeanu e asigurată de o trinitate a subiectivităţii: un subiect al experienţei existenţiale, o subiectivitate anamnetic-contemplativă şi o identitate culturală, cu funcţii reverberatorii. Acest triunghi ar putea comunica experienţa integralităţii - aşa cum aspiră subiectul poetic în excepţionalul poem Lavreţki Point...”(mimesis sub cupola hierofaniei, mirarea în faţa a ceea ce înseamnă psihologia cogitans a res cogitans, şi, contemplativ, personalismul energetic din matricea identitară).

Parcursul discursului poetic al lui Emil Hurezeanu se instituie prin limbajul incantaţiilor aurorale, inaugurale, de început, de dinainte de a intra în fiinţă, în istorie, în raţionalitate. Antropologia fonemului apotropaic. Scandarea zeilor. Imperiala din retorica muzicii lui Y.Menuhin. Muzicalitatea în sine. Exhortativul(tonul şi corul de tragedie antică), adiaforia(o neutralitate pustiitoare,"le este rece moartea"), apolinic, dyonisiac, (umbrea trupul), campul semantic tensionat, metafora şi thanatosul aulic, nacafaua adică, modernitatea, prin respectul tradiţiei.

Un rococo suav:

LA SECERIŞ. DETALIU LIVRESC

Un duh flamant unduie aerul verii
Se încântă lanul mai presus de noi.
Tânara mea iubită Lotte născută Buff
Şi eu, un tânăr student.
Femeile rumene şi cosaşii acestei amiezi
Ne privesc cu uimire. Tu nu-i poţi vedea.
Să ne gândim şi fără murmur să înălţăm
Imnul lor: cantata ţărănească de Johann Sebastian.
Noi suntem doar târgoveţii călători
Într-un rădvan hodorogit.

Un simbol ancestral pe motiv muzical:

CORB
Respiri cu tot trupul -
Arbore întors către gura de aer curat.
Tulpina singură respiră şi înfloreşte
Dedesubt rădăcinile sunt desnădăjduite
În trupul meu zac fluturi învinşi
Sângele-i prinde mereu într-o plasă
Un cântec ascund din mine-i lasă
Să zboare în mine, albastru prelinşi.
Tăcerea din corpul tău
Ca sângele împrăştiat pe o lamă de cuţit.

Notaţii impresioniste:
FOTOGRAFIE
Oglinzi ieftine ale privirilor buimace
Şi zâmbetul întâmplător.
Şuviţa amăgită de vânt
În dupa amiaza bacalaureatului.
Pasărea serii şi-a pus conturul deasupra noastră.
Ar trebui să înţelegem privind fotografia, ceva
Ne trădează mereu
Şi verile, şi toamnele, şi dragostea, şi ura
La fereastră, acolo, ca un acvariu întunecat.

PENTRU O ROŞCOVANĂ CU PISTRUI
Ţi-e trupul chihlimbar cu viespi
Când în amiază părul îl desfaci
Prelung, spălat de ploi, covor de maci
De vâscuri umede licori sunt împrejur.
N-o să-ţi găseşti aici aşteptând
Stupar al cărui straşnic gând
Ar fi să te înfăşoare
Cu grijă în ulcioare.
Din dragoste prea plină
El mierea-ar împrăştia-o.
Dar lasă-te privită.
Ochii sunt albine mai grijulii
Cum ochii unui pictor în insule virgine.

**Sfârşit de metaforă despre eroism:
Malraux e mort, muzeele-n palori.
Zile clare în liniile frunţii,
Gândurile cui rămân
Într-un cap desprins pe ştergar?
Pe steaua polară ninge cu fum
Şi suntem iar flămânzi patinatori.

**Goticul flauşat al amintirii...
Găsesc imagini în preajma acestui moment:
Restul de ceai împrăştiat pe faţa de masă
Bucătăria cu sobă nemţească, - era dragostea bunicii
Fotografia liceului din Sighişoara, toamna
Postavul încă umed, gutui, muşcate grăbit
- Îmi ceri prea mult, în fruct sunt sâmburi vii.
Îmi plac Vivaldi şi Proust
Mi-a spus după-amiaza
Am pus crizanteme în pahar, să ne-amintim
-Oh, cum ne fură respiraţia, prietene.
Le privesc acum, cânt singur
Poemul nu mai e la fel.

**Barocul în sine...
Nu-mi amintesc când am văzut oraşul.
Cine poate ştii - privirea se căuta pe sine
În faţa ferestrei din rădvanul de seară
Sau era Sibiul descoperit ca o gravură.
Rătăcitoare drumuri am făcut şi eu
Povestea tânărul vizitiului orb
Întâlneam în fiecare poartă o scenă de teatru
Iubitele ameţeau luminoase când jocul începea.
Am cunoscut toate curţile de pe aici
Ziua vuiau de hulubi şi copii blonzi
Noaptea inventa poveşti de fraţii Grim
O iau spre nord acum, rămână berea rece în butoaie
Cândva mă întorc şi iar oraşul drept va sta în faţa mea.
Bătrânul vizitiu cum mi-a şoptit atunci
Doar moartea tatălui te leagă de o cetate...

Alcătuire gotica a existentei prin metaforele mimesisului. Seara, privirea, gravura, rătăcitoare drumuri, gravura, iubitele ameţeau luminoase când jocul începea, curţile, poveştile, berea rece, moartea tatălui, (superba substanţialitate din: „Bătrânul vizitiu cum mi-a şoptit atunci / Doar moartea tatălui te leaga de o cetate", în complementaritate cu "Cămăşile bărbaţilor morţi pentru libertate/ Păstrează forma fericirii omului”.

Dragostea îi preda muzicii. Conceptele (istoria culturii, paradigma literară, politologia, experienţa vieţii, între praxis şi tymos, experienţa politică, canonul echilibrului, fenomenologia timpului istoriei, trăit, făcut, artifex, apoi) predau muzicalităţii, retoricii versului, desfoliază culorile realului pentru a pune lumina pe fiecare element, amănunt, într-o holisticî de mysterum fascinans, printr-un pathos semantic şi fonematic, indecidabil, într-o mystica fotonica.

Structuralitate şi exegeza de la vamă...

LECŢIA DE ANATOMIE
Priveşti sub pielea mâinii slabe,
Năvod albastru al scurgerii feline
Între silabe e gândul să aline
Spre inimă e sângele în salbe.
Ce vag ascuns pluteşte înspre ţărmuri,
E vuietul nesigur al perlelor ivite
E peştele de aur al clipei adormite,
Sau altul, străinul corp de vămuri?
Eu însumi zac aici, în mine.
Priveşte-mi mâna, ochiul, fruntea
Adâncul mării străluminează puntea
Călătoresc spre porturile vechi, eternele Medine

Metatextualitate livrescă, picturalitate, holografie şi pet din tehnicile transsubstanţialităţii imagisticii:

ELEGIE
Şi dacă la câteva clipe după aceea
Pictorul nu mai recunoaşte în peisaj
Culoarea celui lungit pe un vechi surâs egiptean
Cu pungi de gheaţă împrejur şi cuvintele lui
Din urmă depresurizate de aerul bolnav
Mai uşoare decât el acum stând
Deasupra capului pus ca pe gânduri
Înclinat înspre sine ca o pauză prelungă în conversaţie
Altădată firele de iarbă în jurul obrazului aplecat
Întâlneau primele fire din barba cu pielea ca o pânză vie de in
La şaispreece ani un tânăr întins pe paişte lângă iaz
După o fugă în vacanţa de vară
Nu înseamnă decât o rea presimţire
Aşa cum tubul cu pasta albă de ras
Pe care l-a desfăcut în aceeaşi dimineaţă
S-ar revărsa dintr-o dată în fâşii subţiri
-lumânare rămasă întreagă cu ceara adunată în jurul flăcării
oh, cât se poate prelungi o întâmplare de la şaisprezece ani.
Şi dacă atunci, la câteva clipe după moarte
Plouă şi pe strada Intrarea Forestierilor
Doi funcţionari cu gulerele ridicate îşi spun
Că mortului îi pare rău după viaţă, se vede
Atunci după şapte ani când rudele decolorate de doliu
Obţin autorizaţie să desfacă oasele albe
Din iarba umflată de trupul lui ca un pachet umed
Şi să pocnească din degete când uleiul face să sclipească
Atunci şi pictorul va recunoşte creierul prietenului însufleţit
În ziua aceasta de toamnă
Creierul din care arbori păstrează
Coroana cu noduri de vâsc
Şi apoi funcţionarii pompelor funebre
Vor incendia după-amiaza ploioasă
Amintindu-şi tristeţea oaselor albe
Când după şapte ani cui îi mai pare rău după moarte
Atunci şi bătăile inimii lui
Si palatinul uns rostogolit între minuscule flori de toamnă
Şi strigătul telefonului în funcţiune
La o adresă părăsită
Rămân doar zgomote înţelese de albine
Animale mici şi păsări cântătoare

Poezia lui Emil Hurezeanu este construită după principiul lingvisticii diacronice. Dacă vrei să spui ceea ce trebuie să se aşeze în istoria mentalităţilor, în istoria poeziei, nu o faci tranşant, agonal. E o construcţie. Traducătorii din limba ebraică ai Bibliei, în română, ajung la numele Domnului, care este o Tetragramă. Numele Domnului în ebraică este redat prin patru litere: VHWH (Yod, hei, WAW, hei). Sunt patru litere, care nu pot fi citite, şi nu au vocalizare, pentru că reprezintă Numele de nerostit al Domnului. Numele inefabil, numele ascuns. "Sigur, tradiţia canonică iudaică spune că, atunci când citeşti textul, te opreşti şi spui cu reverenţă „Domnul“, în ebraică, Adonay, sau „Numele“, în ebraică, HaShem. Pe linia tradiţiei greceşti, toate traducerile în limba română propun direct numele divin „Domnul“ pentru Tetragramă. Or, acest nume divin, „Domnul“, se foloseşte ca gest secund, după ce, văzând că în text este prezent Numele Domnului, taci, şi adaugi în lectură, pentru buna logică omenească, „Domnul“. Acesta este un moment foarte important în textul ebraic. El te aduce înaintea Numelui Domnului, însă în tăcere".(Madeea Axinciuc)

Asa rostim poeme precum Generaţia câştigată, Declaraţia de absenţă, Lavretki POint, Poem cu Brodski...
________________________________________
[i] Jianu, I., Constantin Brâncuşi — Viata şi opera, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedica, Bucureşti, 1983