Al. Popescu-Mihăeşti este un fenomen tulburător, formator şi reformator. Nu pârjoleşte, ci reaprinde rugul credinţei întru cultură. Într-un anumit palier, poate fi comparat cu Mitropolitul Bartolomeu: amândoi sunt obişnuiţi cu mistica complexului tematic.
Bartolomeu este credinţa fără instituţie, iar Al. Popescu-Mihăeşti, pedagogul fără proprietăţi materiale... Li se potriveşte amândurora afirmaţia celebră: nu contează posesiunea, ci bucuria imaginarului posesiunii.
Al. Popescu-Mihăeşti a strâns decenii de-a rândul în palma lui de Kalokagathon valah, tradiţia unui topos, a unei zone (Tarkovski) şi a revărsat-o exponenţial în personalitatea fremătătoare a generaţiilor de elevi, studenţi, profesori. Nu propune anxietatea influenţei, ci calea, adevărul şi viaţa, evident, în conotaţii profane, nu drumul pasibil de compromis.
Este o lipsă, care dezorientează în cultură şi în viaţă, ca şi cum ne-am fi pierdut comandantul, rar, dinaintea războaielor fără şansă... Casele sunt pe pământ, educaţia pentru cer.
Scrie, practică mentoratul, ne obişnuieşte cu ideea după care munca este patima zilei şi a nopţii, într-un climat bulversant, într-un timp buimac, la întretăierea mentalităţilor.
Învaţă şi acum cu setea "vetrei" copilului de ţăran, care ştie că satul, devenind global, universal, işi pierde sacralitatea, însă trebuie să-şi găsească, sublimând cutume, fiinţa din conceptul de lege, cu individualitatea sa cu tot.
Nu poţi să fii naţional, dacă nu eşti universal, nici universal, dacă nu eşti national.
