Părintele profesor Mateiescu Petru are eruditia necesara pentru a se distanta de timpul recent, ştiind că prejudecata nevindecabilă, într-o epocă buimacă sau a dispreţului (A. Malraux), după care aventura intelectuală nu poate exista decât dacă institui dubiul generalizat, nu are nici cel puţin „frilozitatea cunoaşterii viitoare, ci ignorabilul curent”.

Slujba părintelui profesor mi-a amintit de bisericile copilăriei, când învăţam de la preotul Marinescu, despre postul din ziua de Sf. Ioan, fiindcă istoria nu este o poveste frumoasă.

Memoria noastră este traversată de regresiile anamnetice şi aproape totalitar, de amnezia metafizică.

Ceremonialul din biserică propus de părintele profesor este „asemeni săgeţii care, preluând vibraţia corzii, devine în zbor mai mult decât pare a fi”. (Rainer Maria Rilke, Elegiile Duineze).

„Câmpiile memoriei” (Augustin - Confesiuni) părintelui sunt taină în voce, bucurie şi viaţă cu plenitudinea „tristeţii începutului”.

O politropie de noastalgie a Paradisului, de o rară demnitate rostită în faţa enoriaşilor săi „îmbătrâniţi de istorie” (un elogiu).

Profesorul Mateiescu Petre are o bibliotecă imensă, transreticulară, cărţi rare, pe care le vrăjeşte, într-o lume a dezvrăjirii, rostind basmele, taumaturgic, într-o sinonimie de murmur al şoaptelor.

Ar putea afirma precum Titu Maiorescu: „Nu te poţi juca nepedepsit cu această sumă a puterilor, cu capitalul întreprinderii de cultură într-un popor”.