Volumul “Pe trecerea timpului - Jurnal politic românesc” (1996-2015), al lui Emil Hurezeanu, este memorabil şi formator, întrebător şi reflexiv, compus din bibliografii metabolizate şi metamorfozele fişei de lectură, având complex tematic; istoria naţională recentă şi nu numai, rostul, în termeni noiceeni, într-o polemică permanentă, dar întregitoare, nu pentru pedepsirea păcătosului, ci pentru îndreptarea lui; parcursul politic al perioadelor şi al epocii; paradigma culturală, limba în mod special, dăruită de zeii buni şi de cei răi cu o capacitate generativă, graţie şi complexului originarului, în sens heideggerian, transmutatorie, în aşa fel încât visul omului să nu fie puterea care perverteşte, (o reprezentare generală colectivă), dorinţă atavică, ci liniştitoarea vrajă a cuvântului - context: socot că totul e bine, în tangajul năucitor, din agonalul cotidian...

Scriitura lui Emil Hurezeanu are adiaforia instituitoare de sens, armonia poveştii, care salvează de moarte, desenând tabloul, sentimentul livresc al tabloului, spre coerenţă, raţiune, armonie, dacă nu mai mult... Este o formă de complinire, prin mai mult sau mai puţin deşertul lumii, prin mai mult sau mai puţin morfologia istoriei, rareori mareaţă, spre sintaxa moralizatoare, a murmurului fonemelor Cercului literar de la Sibiu...

Cartea lui Emil Hurezeanu “Pe trecerea timpului - Jurnal politic românesc” (1996-2015), are capitolele următoare: “Între două mări” (1996-2000); “Proton Pseudos” (2001-2004); “Un preşedinte pentru neliniştea noastră” (2005-2006); “Annus Mirabilis” (2007); “Societatea pestriţă şi figuranţii ei” (2008-2009); “Dominaţia libidoului” (2010-2014); “Europa personală, în oameni şi întâmplări” (1996-2015).

Jurnalistul vorbeşte în termenii următori: “Cartea de faţă, de după prefaţă, este o privire îndelungată şi insistentă în timp. În trecutul ultimilor 20 de ani, în primul rând. Dar, coborârea în trecut, ca şi înaintarea în viitor, sunt operaţiuni dificile şi riscante... Şi totuşi, credinţa mea a fost mereu că o analiză jurnalistică, la fel ca examinarea medicală, trebuie să ţină cont mereu de trecut, nu doar de prezent”. Sau: “Verticala trecutului intersectează obligatoriu orizontala spaţiului. Înţelegem ce se întâmplă acum, din nou, în pieţele României, doar dacă ştim ce s-a mai întâmplat acolo. Un rapel la memoria locului concret sau simbolic pune în profil, desluşeşte momentul de acum. În punctul zero avem prezentul, al nostru, dar şi al celorlalţi. E şi locul în care ne aflăm acum. Orice întâmplare din Piaţa Universităţii, adică, are la dreapta şi la stânga ei desfăşurări similare sau diferite, din Piaţa Bastiliei din Paris până la Maidanul din Kiev. Nu suntem, deci, niciodată singuri, nici în raport cu trecutul pieţelor noastre, nici în raport cu prezentul pieţelor celorlalţi. Un jurnal nu reţine totul… El adună doar tribulaţiile subiectivităţii autorului, din cutia de rezonanţă a istoriei comune”.

Am citat prelung din prefaţa volumului, scrisă de autor, pentru a-i aproxima cât de cât viziunea. Finalul prefaţei este, cum era normal la scriitorul Emil Hurezeanu, in nuce, filosofia cărţii, hermeneutica dintre prepoziţie, substantiv, verb… «“Pe trecerea timpului” este sugestia acestui gest, niciodată tardiv, de a sta de-a curmezişul traseului, ca să-i înţelegi mai bine sensurile de înaintare sau recul. Încă n-am ajuns la “petrecerea” timpului. În acest caz, putem spune doar că timpul trece, în timp ce numai noi ne petrecem».

Cartea întreagă este de citit, cum s-ar spune, cum se spunea, cu creionul în mână, ca într-un conspect prelung, ca în metamorfozele fişei de lectură. Titlurile articolelor-studii sunt ale scriitorului: “Călătorie la începutul nopţii, Habemus Papam?, Război şi pace, Schimbarea la faţă?, Impresia de suprarealitate, Revitalizarea bătrânei doamne, A doua zi după nuntă, Euforia cu amortizor, Germania, o poveste de primăvară, Un preşedinte pentru neliniştea noastră, La moşi, Fragmente de paşi, Afinităţi selective, Actorul regional – figurant, cascador, protagonist?, Sus, mândruţo, cu Roosevelt!, Aşteptându-i pe învingători, Transilvania, mon amour!, Regele Mihai suntem noi...”

Ar fi trebuit, probabil, la fiecare articol-studiu să existe un indice bibliografic. Bibliografia este, în textul lui Emil Hurezeanu, metabolizată. De oriunde am cita, România este “mon amour”. ”Putem vorbi, de pildă, de Martha Bibescu - călătorea la Londra, unde se vedea cu prim-ministrul, prin intermediul unei relaţii cu un scriitor francez; se întorcea prin Germania, unde avea o relaţie caldă cu Kronprinz-ul, revenind la Mogoşoaia. Avem de-a face cu o purtătoare a mesajului european, cu totul excepţională. Carmen Sylva, Elena Văcărescu şi George Bengescu au luat de cinci ori Premiul Academiei Franceze, fiind singurii străini distinşi cu acest premiu în perioada clasică”. Sau, “Robert Musil notează în jurnalul lui, la un moment dat, faptul că el, ca locuitor al Vienei, la începului secolului XX, în capitala Austro-Ungariei, era austro-ungar, dar fără «ungar». Faptul că românii din Sibiu au reuşit să fie austro-ungari, fără să devină unguri şi austrieci, după părerea mea este un preaviz al europenităţii”. Sau, afirmaţia lui Nixon: “Vizita noastră în România îi va face pe ruşi mai conştienţi de preţul pe care-l vor plăti în relaţia cu noi, dacă încearcă să disciplineze sau să strivească România”. Articolul: “Ce nu văd lunetiştii” înseamnă structurarea istoriei recente, de după 1989, a României. Sunt aici pagini de roman memorabil, citabil între operele epice nominalizate pentru marile premii europene.

Vigoarea filosofică a scriiturii lui Emil Hurezeanu este sinteză şi synoikism. “În cartea sa, semnată sub numele de Joseph Ratzinger şi tradusă în limba română, Europa în criza culturilor, are teorii foarte interesante, legate de felul cum poate omul să învingă, dacă vrea, dacă se mobilizează suficient, printr-o nouă încreştinare, poate, cu evitarea sau digerarea efectului pervers al celui de-al doilea Iluminism. Un pseudo-iluminism, de fapt, care – aşa cum bănuia Nietzsche, aşa cum ştiau filosofii germani Adordo şi Horkheimer – a apărut după cel de-al Doilea Război Mondial şi care va fi mai distrugător decât efectele externe ale primelor două războaie mondiale. Nu întâmplător, în 1945, Heidegger, tot un filosof german, spunea că ne îndreptăm acum spre întuneric. Dar, atenţie, el ne spunea acest lucru atunci când, în Pieţele Europei, lumea se descătuşa de nazism şi era euforizată de noua victorie. Poate că nu doar o conştiinţă vinovată îl sfătuia astfel, ci şi mintea sa luminată”.

Emil Hurezeanu, în volumul “Pe trecerea timpului”, folosind concepte din istorie, politologie, istoria mentalităţilor, hermeneutică, stilistică, literatură (“sfârşit continuu”), geopolitică..., poate spune: România, mon amour!, toate îţi înnobilează viaţa şi o fac suportabilă.