Criza actuală generată de pandemia Covid-19 a clarificat pentru toată lumea, dacă mai avea cineva dubii, necesitatea unei poziţii macroeconomice sustenabile, conturată prin politici contra-ciclice şi consolidată de existenţa unor rezerve care să ofere autorităţilor resursele şi spaţiul necesar pentru a interveni eficient în vederea ameliorării efectelor negative generate situaţiile de criză ce apar inevitabil.

Dintre multe lecţii pe care le-am re-învăţat, din păcate cu gustul amar al efectelor adverse severe pe care le resimţim în această perioadă, se numără nevoia de a balansa sustenabilitatea structurală a echilibrelor macroeconomice cu dorinţa (justificată) de creştere accelerată (în vederea recuperării decalajelor de dezvoltare şi nivel de trai) precum şi importanţa securizării (localizării) lanţurilor de aprovizionare în sectoarele strategice.

Mai concret, din păcate România se confruntă astăzi cu o dublă vulnerabilitate generată de niveluri ridicate ale deficitului bugetar şi deficitului de cont curent. Acestea nu sunt apărute ca efect al crizei (chiar dacă este firesc că ele au fost amplificate de criză) ci rezidă în deficienţe structurale acumulate în anii anteriori acesteia, ani de creştere economică şi prosperitate, în care am fi avut timpul şi resursele să le corectăm sau măcar să le ameliorăm, chiar cu costul unei creşteri mai moderate (dar mai sustenabile).

Deficitele de nivel ridicat pot fi menţinute în perioade favorabile pentru economie dar devin extrem de greu de perpetuat în perioadele de criză din cauza fenomenului (normal) de creştere a aversiunii la risc în rândul investitorilor externi de care depinde finanţarea acestora. De aceea este lipsit de înţelepciune să nu acţionezi împotriva denaturării structurii economiei care conduce la permanentizarea unor deficite mari chiar dacă, pentru moment, acestea pot fi (aparent) susţinute.

În cazul României, deficienţele structurale ce generează nivelul ridicat al acestor deficite ţin în principal de rigiditatea structurii cheltuielilor bugetare şi nivelul redus al veniturilor fiscale ca pondere în PIB, iar din perspectiva poziţiei externe, dependenţa ridicată a economiei de importuri (ceea ce induce aproape automat şi vulnerabilitatea lanţurilor de aprovizionare).

Aceste vulnerabilităţi nu au fost generate de criza pandemică actuală, pentru că erau preexistente şi ar fi cauzat efecte negative similare şi în cazul manifestării altor şocuri negative cu efect global. Pandemia doar le-a pus în evidenţă şi ne-a oferit şansa să devenim mai puternici corectându-le de o manieră durabilă.

Conjunctura globală din prezent, la care o contribuţie importantă au avut-o tendinţele manifestate în perioada scursă de la criza financiară globală declanşată în anul 2007 dar şi în deceniul anterior, precum şi extrapolarea acestora în viitor, creionează aşteptări de menţinere a unui risc ridicat de turbulenţe sociale şi economice la nivel global (ex. riscurile climatice, accentuarea inegalităţilor, efectul încă incert al noilor tehnologii asupra ocupării forţei de muncă, fenomenul migraţiei etc.). Chiar dacă, deşi foarte puţin probabil, am reuşi să ieşim din criza actuală fără să corectăm vulnerabilităţile şi deficienţele structurale amintite, aproape indiferent de natura şocurilor viitoare (inevitabile aşa cum arătam mai sus), capacitatea de reacţie la criză a României va fi considerabil mai redusă comparativ cu a altor state (inclusiv din zonă) ceea ce ne-ar slabi şi mai mult poziţia internaţională, competitivitatea şi atractivitatea pentru investitori.

Din perspectiva balanţei externe sunt multe domenii ale economiei în care România trebuie să acţioneze cu prioritate pentru ameliorarea dependenţei ridicate faţă de importuri şi stimularea exporturilor.

Pentru două dintre aceste domenii recent s-a parcurs un pas foarte important care, din păcate, în contextul reintensificării crizei sanitare, a fost trecut prea rapid în plan secundar. Este vorba de sectorul agricol şi cel al industriei alimentare, pentru care, la nivelul Comitetului Naţional pentru Supravegherea Macroprudenţială (CNSM), s-a lucrat în primele 6 luni ale acestui an într-un grup multidisciplinar de specialişti în vederea elaborării unui set de acţiuni pentru diminuarea deficitului balanţei comerciale cu produse agroalimentare.

Cred că acest demers constituie unul dintre cele mai pozitive exemple recente de cooperare a factorilor relevanţi ai statului şi mediului privat în vederea identificării şi aplicării de soluţii pentru consolidarea economiei locale, iar momentul este unul extrem de favorabil pentru că permite canalizarea şi fructificarea resurselor mobilizate la nivel naţional şi european pentru depăşirea crizei generate de pandemia Covid-19 către două domenii de interes strategic pentru România.

Astfel, la grupul de lucru au participat reprezentanţi ai Guvernului, Băncii Naţionale a României, autorităţilor guvernamentale de resort, instituţiilor de credit care derulează activităţi semnificative de creditare a companiilor din aceste domenii de activitate, Asociaţiei Naţionale a Exportatorilor şi Importatorilor din România, precum şi ai principalelor asociaţii din industria alimentară.

Aşa cum chiar membrii grupului de lucru arată în analiza publicată, concentrarea atenţiei autorităţilor şi o implicare mai amplă a asociaţiilor de profil pentru rezolvarea deficienţelor din domeniul agroalimentar este necesară şi oportună în acest moment din foarte multe motive, printre care: ponderea ridicată a sectorului primar în valoarea adăugată produsă în România (6 la sută, dublu comparativ cu nivelul pe ansamblu în Uniunea Europeana), ponderea importantă a cheltuielilor cu alimentele în totalul cheltuielilor de consum în România (aproape o treime, cea mai ridicată dintre toate ţările Uniunii Europene), numeroasele deficienţe structurale ce caracterizează sectorul agroalimentar (fapt pentru care evoluţiile ciclice nu vor putea corecta dezechilibrele acumulate), dublarea în ultimii 5 ani a deficitul comercial cu produse alimentare care a ajuns la 4,3 mld euro în decembrie 2019, precum şi faptul că România nu a reuşit încă asigurarea securităţii alimentare (una din lecţiile actualei crize generate de pandemia COVID-19) deşi îşi propusese această ţintă pentru anul 2020 în cadrul Strategiei de dezvoltare a României în următorii 20 de ani (întocmită în anul 2015).

Cu toate că România are numeroase avantaje naturale/geografice şi climatice pentru o performanţă excelentă în practicarea agriculturii, productivitatea este scăzută prin comparaţie la nivel european iar diversificarea culturilor este mult prea redusă în raport cu potenţialul: de exemplu în anul 2019 cerealele reprezentau 26,1% din producţia agricolă totală şi aproximativ 50% din exporturile de produse agroalimentare, fiind exportată aproximativ 47% din cantitatea produsă. Aceasta ilustrează orientarea producţiei şi exporturilor, atât în agricultură cât şi în industria alimentară, către culturi şi produse cu valoare adăugată redusă. În schimb consumăm şi inevitabil importăm o gamă largă de produse alimentare cu grad ridicat de prelucrare şi valoare adăugată mare, ceea ce structural ne condamnă (în lipsa unor acţiuni corective) la permanentizarea unui deficit important al balanţei comerciale pentru aceste categorii de bunuri. Aşa se explică de ce, indiferent de ciclul economic şi de fluctuaţia consumului pe timp de avânt economic sau de criză, deficitul balanţei comerciale se menţine semnificativ. Prin contrast, de exemplu în Polonia, aflată şi ea în criza economică provocată de pandemie, în perioada ianuarie – iunie 2020 importurile au scăzut cu 11% iar exporturile cu numai 7%, pe ansamblu consemnându-se un excedent al balanţei comerciale de 4,9 miliarde de euro, ceea ce arată că o structură sănătoasă a producţiei şi consumului permite menţinerea unei poziţii favorabile a balanţei comerciale chiar şi pe timp de criză. În România, stimularea consumului suprapusă peste o ofertă internă rigidă ca structură şi în multe cazuri necompetitivă prin preţ sau calitate, a condus la majorarea accelerată a importurilor nete şi implicit la accentuarea deficitului balanţei comerciale, inclusiv (sau mai ales) în cazul comerţului cu produse agroalimentare. De exemplu, în perioada 2013-2019, in cazul cărnii, legumelor şi fructele deficitele s-au majorat de 2,5 ori, în cazul preparatelor pe bază de cereale de 1,7 ori, iar în cazul băuturilor de 2,2 ori.

Rezultatul efortului participanţilor şi instituţiilor implicate, foarte valoros în opinia mea, constă în identificarea a zece măsuri (din care opt de competenţa Guvernului şi două de competenţa Băncii Naţionale a României) grupate într-o recomandare adoptată de Consiliul General al CNSM şi adresată celor două instituţii. Măsurile sunt argumentate printr-o analiză obiectivă, complexă şi detaliată a situaţiei actuale şi evoluţiei în timp a acestor domenii de activitate precum şi a implicaţiilor pe care le au asupra echilibrelor macroeconomice, care a fost de asemenea publicată integral (o sursă preţioasă de informaţii şi date statistice pentru toţi cei interesaţi).

Pentru punerea în aplicare a recomandării, Guvernul şi BNR vor trebui să informeze CNSM cu privire la măsurile adoptate sau la motivele neadoptării lor iar acesta are obligaţia legală de a elabora analize periodice cu privire la modul de implementare a recomandărilor emise (pe care le publică). Toate măsurile recomandate includ un termen specific de adoptare a unui răspuns, care în majoritatea cazurilor este de 1-3 ani, ceea ce este foarte potrivit în special din perspectiva oportunităţii de fructificare a facilităţilor incluse în programele europene de sprijin financiar. BNR contribuie, alături de Guvern, la efortul de ameliorare a vulnerabilităţii cu potenţial sistemic dată de dezechilibrul în creştere al balanţei comerciale provocat de comerţul cu produse alimentare, urmărind îndeplinirea măsurilor ce i-au fost recomandate.

Cele zece măsuri rezultate din analiza grupului de experţi au fost prezentate de media la momentul respectiv (cu circa o lună în urmă) şi s-a insistat atunci asupra celor trei caracteristici importante ale acestora: nu presupun resurse bugetare naţionale semnificative (bazându-se în mare parte pe finanţări provenind din programele europene), alinierea la agenda europeană în domeniul agroalimentar, focalizarea pe stimularea firmelor de a produce mai inovativ, la standarde mai ridicate de calitate şi cu valoare adăugată mai mare (aşadar axate în principal pe latura ofertei). Între acestea, alături de bugetarea cu prioritate de programe în sumă de peste 48 de miliarde de lei în cadrul financiar multianual 2021-2027 şi majorarea fluxului de garanţii oferite de FNGCIMM, FNGCR şi Fondului Român de Contragarantare cu minim 3 miliarde de lei pentru susţinerea firmelor din agricultură şi cu minim 2 miliarde de lei pentru cele din sectorul industriei alimentare până în anul 2023, se regăsesc şi măsuri de natură calitativă/structurală cu efect de îmbunătăţire a mediului de afaceri în domeniul agroalimentar şi de multiplicare în lanţ, precum: revizuirea mecanismelor certificatelor de depozit, îmbunătăţirea legislaţiei privind certificarea şi promovarea produselor agroalimentare, crearea unei strategii pentru promovarea produselor alimentare de calitate, întărirea rolului statului de control a siguranţei alimentelor (prin ANSVSA), reducerea birocraţiei, creşterea disponibilităţii datelor statistice privind firmele din domeniul agroalimentar pentru a îmbunătăţi accesul acestora la finanţare.

Dintre măsurile de natura calitativă recomandate de CNSM, în opinia mea o importanţă aparte o are cea privind punctarea sensibil suplimentară în orice schemă de sprijin oferită de autorităţi (ajutoare de stat, garanţii provenind de la fondurile de garantare a creditelor, finanţări prin fonduri europene, promovare investiţii, exporturi etc.) a firmelor care creează lanţuri alimentare, generează clustere locale, produc bunuri care se află în top 10 importuri de produse alimentare ale României, adoptă pe scară largă tehnologii digitale sau contribuie la realizarea agendei schimbărilor climatice în agricultură. Lista criteriilor este mai largă în textul recomandării, am făcut doar o selecţie a celor pe care le consider cu adevărat de importate din punct de vedere strategic şi ca efect benefic în economie. Am văzut necesară sublinierea importanţei acestei măsuri în contextul resurselor limitate de care dispunem şi al nevoii de a canaliza toate eforturile către acele companii viabile (potenţiali campioni naţionali cum sunt denumite în textul recomandării) ce pot avea un rol determinant nu doar în reglarea dezechilibrelor existente ci şi în modernizarea economiei locale şi creşterea competitivităţii acesteia pe plan extern.

Suplimentar celor zece măsuri principale incluse în recomandare, grupul interdisciplinar şi interinstituţional de experţi a căzut de acord asupra a peste 45 de alte măsuri punctuale (incluse şi argumentate în cadrul analizei publicate), circumscrise celor şapte domeniile concrete de acţiune identificate, privind reforme structurale, stimularea exporturilor, creşterea valorii adăugate, inovaţie, calitate, diseminarea datelor statistice, finanţare. Deşi propunerile adiţionale nu au acelaşi caracter instituţional precum cele zece măsuri incluse în recomandare, punerea lor în aplicare ar aduce o consolidare a sectoarelor respective şi ar avea beneficii pentru economie în ansamblul său.

Cred că valoarea şi utilitatea deosebită a tuturor acţiunilor propuse de grupul de lucru, atât a celor incluse în Recomandarea R/6/2020 cât şi a celor complementare, provine din mecanismul prin care ele au fost identificate şi fundamentate iar ulterior susţinute prin vot în cadrul CNSM, respectiv dialog, conlucrare şi consens între reprezentanţi ai instituţiilor şi organizaţiilor relevante ale statului, mediului privat şi profesional.

Faptul că deopotrivă specialiştii din mediul privat şi decidenţii în domeniile respective au căzut de acord, prin consens, să susţină aceste propuneri, înseamnă nu doar că ele sunt oportune ci şi că putem avea un nivel ridicat al aşteptărilor privind implementarea lor eficientă şi în termenul stabilit. Ar fi nu doar un meci câştigat pentru reducerea unei deficienţe şi vulnerabilităţi structurale care se agravează gradual de multă vreme (dezechilibrul balanţei comerciale), ci şi un bun exemplu de urmat şi un pas în abordarea similară a unor strategii şi programe de dezvoltare mai complexe şi mai de anvergură, precum Planul Naţional Strategic 2021-2027, Planul Naţional de adoptare a monedei euro etc. Succesul acestor demersuri este mai vital acum decât oricând în epoca post-comunistă, dată fiind viteza ameţitoare cu care evoluează noile tendinţele în plan global şi riscul tot mai ridicat de rămânere în urmă (cu efectele negative ştiute: creşterea decalajului de bunăstare individuală, accentuarea insecurităţii şi instabilităţii, migraţia forţei de muncă etc.)

Bibliografie:

[1] Regulamentul (UE) nr.1092/2010 al Parlamentului European şi al Consiliului din 24 noiembrie 2010 privind supravegherea macroprudenţială la nivelul Uniunii Europene a sistemului financiar şi de înfiinţare a unui Comitet european pentru risc sistemic

[2] Legea nr.12/2017 privind supravegherea macroprudenţială a sistemului financiar naţional

[3] Analiza Grupului de lucru CNSM privind diminuarea vulnerabilităţilor provenind din creşterea deficitului balanţei comerciale cu produse agroalimentare

[4] Recomandarea CNSM nr.R/6/2020 privind diminuarea vulnerabilităţilor provenind din creşterea deficitului balanţei comerciale cu produse agroalimentare