Teatrul „Ariel” transgresează atmosfera de Covid persistent, de presiune şi tensiune auctorială, printr-un spectacol luminos, de fascinaţie truditoare şi pulsiuni salvatoare, prin volutele imaginii de stilistică ziditoare, din spectacolul „Crai Nou”, regia Mihai Mihaela... Sintagma în sine, în cultura română, trimite spre simbolistica începutului, a măreţiei romantice din zorii tipologiei Întemeietorilor... Spectacolul Mădălinei Mihai este construit inteligent, de o inteligenţă frumoasă, în sensul clasic, al regizorului de H., cu memorabilitatea personajului, imagine pură, aşa cum, dacă pronunţi Casablanca, vorbeşti despre un mental şi o mentalitate... Este un elogiu luminos adus feminităţii... conceptului de feminitate, şi, o polemică, într-un timp recent, care cultivă scurtătură numită soumission, focalizată pe etimologia din lexemul genuflexiune... Un elogiu spaţiului eroic din ceea ce numim feminitate... personalitate, mai mult, persoană...Chiar foarte mult ceea ce numim persoană... între cenzura feminină, care instituie agonalul în actanţi şi schimbă desfăşurarea lumii... şi plusvaloarea dată de figura erosului ca fascinaţie... Inteligenţa expresivă a Mihaelei Mihai a ales personalităţi feminine din istoria noastră, într-o galerie a regalităţii bine temperate... Lângă ele a pus romanţe, melodii de epocă, de epoci, de vârste, cu ideea culturală a fastului din ceea ce înseamnă vitalizarea paradigmei spectacolului, a gândirii textului ca lume, prin, metaforic, germinarea din pluvialul auroral... Şi, a învăţat lecţia afirmaţiei Reginei Maria, din testamentul ei, adresat poporului său: am iubit, nu am judecat... A cultivat apoi lecţia lui Celibidache: a minunii din fiecare interpret al formaţiei, al structuralităţii..A pus în lumină metamorfozele..Mihaela Mihai a funcţionalizat textul în tipologia Anna,din Foca albastra de Doru Motoc,personaj mai mult decât memorabil,dintre cele mai memorabile din literatura română... Nu a cultivat în exces corporalitatea imaginii din lecţia lui Menuhin...
Şi energiile necreate,despre libertatea fonemului.. Alexandru Nicolae Runceanu (Zburătorul, Bujor), Galina Nemţanu (pian), Victor Nemţanu (contrabas), Vladislav Railean (vioară), Pavel Gheorghe Marius (vioară).
Din structurile de adâncime... Olga Popescu duce textul în ceea ce înseamnă destructurarea din vocea incontrolabilului, de cuprins în sintagma cu maximum de semnificaţii, "Animalul inimii''(H.Muller)..Să notăm acum despre anatomia trupului. Jocul actriţei, nu numai din acest text, (vizibil, în exces, util, augmentat, taumaturgic, năucitor, dezvrăjire şi magie, în Maria din Mall, de Gheorghe Smeoreanu) dezvoltă o experienţă care dă coerenţă, inimitabil, existenţei dizlocante, cu termeni din Jacques Lacan, Georges Didi-Huberman, Georges Batailles: „o bătaie dialectică care agită totodată vălul şi ruptura sa”. Interpretarea Olgăi Popescu mută în artistic o normalitate mult prea dezirabilă în lumea de azi.. Lumea ei, lumea creată de actriţă, este un dincolo spectral, iar, cum spune Jacques Lacan, „funcţia imaginarului nu este funcţia irealului” şi discutăm despre: „imaginea dizlocării, rupturii, sfăşierii funciare a subiectului”. O proiecţie a imaginarului, întâi bulversant, apoi de păstrat în aletheia dihotomiei, netraductibilă decât ca măreţie: „Herztier, animalul inimii, imprevizibilitatea, forţa de netăgăduit a corporalităţii noastre”.
