Comentariile şi însemnările critice ale lui Ion Predescu, adunate în vol. Stil, scriitură, sentiment livresc (Scrisul Românesc, Craiova, 2014), dincolo de marea diversitate a temelor în discuţie, se remarcă printr-un mod de a scrie mai puţin obişnuit. La primul contact, incărcat de o reală originalitate (sau, poate. tocmai de aceea), autorul îţi lasă impresia pe care probabil o produceau latiniştii ardeleni la vremea lor, prin distanţarea voită de limbajul comun, colocvial. După ce te obişnuieşti însă, îţi dai seama că propensiunea pentru neologism şi pentru demersul critic conceptualizat este la Ion Predescu ceva natural, firesc: un exerciţiu intelectual nelipsit de substanţă, exersat poate încă din adolescenţă (sub influenţa bunicului său, asistent o vreme al esteticianului Mihail Dragomirescu). În spatele acestui limbaj exegetic, ermetic prin aglomerarea de concepte şi abstracţiuni pe spaţii restrânse, se deschide un orizont cultural vast, parcă încercând să cuprindă simultan toate cărţile şi teoriile accesibile la un moment dat. Rar întâlneşti atâta erudiţie critică şi teologică (în unele articole), risipită generos până şi în cea mai banală pagină de foileton literar. De fapt, totul pare o replică, un mod ostentativ de a refuza însăşi banalitatea. Autorul experimentează cu fervoare „eseul ca jurnalism” şi nu se teme de riscul „suprainterpretării” sau al ipostazierii „livrescului” ca entitate autonomă, de contemplat în sine. El ia totul în serios (poate, prea în serios uneori), orice lucrare sau eveniment artistic la care participă (lansare de carte, expoziţie de pictură, spectacol de teatru). Scrisul pare să aibă pentru I. Predescu o miză uriaşă, decisivă în planul existenţei. Patosul aprecierilor, oricât de pretenţioase şi supralicitante pe alocuri (ţinând seama de context), şi mai ales temperatura înaltă a trăirii interioare însufleţesc fiecare rând, pe care-l aşterne pe hârtie. Scara de valori după care se ghidează este una la fel de generoasă, la înălţimea ideilor şi conceptelor, pe care le invocă, nu pentru a coborî, ci pentru a ridica la un nivel cât mai convenabil faptul de cultură (fie şi unul mai modest în realitate). De aici impresia că autorul e, nu o dată, mai exigent cu sine decât cu alţii. Intervenţiile lui jurnalistice (nu tocmai uşor de receptat) aduc un aer tonic de încredere în sensul şi rostul înalt, de excepţionalitate, al spiritului creator în cultură.

Nu lipsesc, fireşte, nici formulările concise şi limpezi, mult mai la îndemână în exerciţiul foiletonistic de zi cu zi. Iată ce scrie despre bunicul său, care, sub înfăţişarea de rapsod popular de odinioară (mi-l amintesc de la serbările şcolare de prin anii 50 - 60, îmbrăcat în straie ţărăneşti şi însoţit de nelipsita vioară), descopăr acum cu surprindere figura unui intelectual rasat, întors prin cine ştie ce accident al vieţii şi al istoriei, înapoi la vatră, renăscând parcă din indistincţia matricială a satului tradiţional: „Peste 40 de ani la catedră, Gheorghe Bobei înseamnă coerenţă, metodologie exemplară, erudiţie şi informaţie. Dar informaţia, la asistentulul esteticianului M. Dragomirescu, se structurează într-o umanitate profundă. A creat zeci de generaţii, scriind o operă exemplară, literară şi filosofică.” La fel de inspirat se pronunţă în legătură cu profesorul Gibescu, un alt posibil model din anii formaţiei sale din liceu: „Crezând în «celula românească»... Constantin Gibescu producea un discurs într-o retorică elocventă, persuasivă şi memorabilă, care năştea sensuri şi generaţii”. Aprecierile despre cel care ne-a fost multora dintre noi dascăl (pentru unii, poate, de-a dreptul providenţial) sunt prilejuite de apariţia volumului postum antologic, Profesorul de ideal, îngrijit cu devoţiunea fostului discipol, dar şi cu exemplară acribie filologică de colegul Gh. Deaconu. Asemenea exemple am mai putea spicui destule - din aceeaşi culegere de articole sau din volumul cu profil aproape identic Metamorfozele fişei de lectură. Eseul ca jurnalism (Editura Rotipo, Iaşi, 2014). Titlul acesta din urmă ne atrage o dată în plus atenţia asupra jurnalisticii de tip eseistic (de care aminteam şi mai înainte) pe care o practică neobosit, cu tenacitate, de câteva decenii Ion Predescu, prezent cândva şi în paginile revistei Vatra din Târgu-Mureş, oraş în care şi-a făcut o parte din studiile filologice.Formule precum „morfologia interculturalităţii”, „retorica privirii”,„politropia mitului”, „civilizaţia ochiului” etc., folosite ca titluri pentru scurte, dar dense fişe de lectură şi analiză critică, spun totul despre statura intelectuală a celui căruia nu-i scapă nimic important din ce se întâmplă în viaţa cultural-artistică a urbei în care trăieşte. Toţi scriitorii vâlceni se bucură de atenţia lui echidistant valorizatoare. Am putea reproduce aici multe pagini din comentariile sale critice, mai întotdeauna aplicate şi nelipsite de pătrundere intuitivă, pe care le publică de regulă în presa locală. De astă dată toate acele formule teoretice (de tipul celor de mai sus), pândite uneori de o anumită preţiozitate, având un suport exemplificator consistent (cei mai avantajaţi fiind poeţii din care citează abundent), se închiagă într-adevăr într-un stil distinct. Altfel spus, prind viaţă, nu râmân doar nişte locuri comune, simple poncife izolate ale criticii şi eseisticii teoretice.

Mult mai în largul lui se simte Ion Predescu în eseul monografic Cezar Baltag, conceptul şi privirea (Scrisul Românesc, Craiova, 2013). Poate că la bază e vorba şi de unele afinităţi spirituale, dacă avem în vedere caracterul prin excelenţă epifanic al poeziei lui Baltag, criticul intuind – pe cât ne dăm seama - revelaţia transcendenţei sensului şi a semnului divin în imanenţa stilului şi a imaginii poetice. Pe acest fundament intuitiv el construieşte o exegeză credibilă, coerent articulată, alegănd să comenteze fiecare volum în parte al poetului, în ordinea editării textelor. Excepţie face capitolul Discurs sintetizator asupra operei lui Cezar Baltag, un fel de concluzie, spre finalul volumului. De remarcat încercarea de a schiţa pe parcurs un cadru teoretic adecvat, comprehensiv, care cuprinde aproape tot ce poate fi relevant în materie de critică, istorie literară, poetică, estetică, filosofie „pentru a fi în acord, cât se poate, cu erudiţia poetului Cezar Baltag”. De unde, o oarecare ostentaţie în alcătuirea bibliografiei finale atotcuprinzătoare, peste necesităţile subiectului, la care se adaugă aparatul de note şi referinţe critice (destul de selectiv, totuşi), însă cu deplină acoperire de astă dată, credem noi, în valoarea operelor comentate, scrieri aparţinând unui poet contemporan de primă mărime, pe nedrept trecut în plan secund (de nu, chiar în uitare) în vremea din urmă. „Poet al fervorilor abstracte”, cum l-a definit Mircea Martin, autorul „răsfrângerilor” (spirit mai degrabă cerebral) scrie o poezie cu tentă ermetică, intelectualizată, de o tensiune spirituală intensă, fără limite, pe fondul unei religiozităţi difuze, subtil mascată pe alocuri în ludic, într-o notă graţios manierizantă (cu ecouri lesne identificabile din lirica românească şi universală). Toate acestea convin – putem spune - unui exeget experimentat ca Ion Predescu, capabil să perceapă „magia” care face să fuzioneze în poem conceptul şi intuiţia, abstracţiunile cu imaginea („conceptul şi privirea” – sintagma cu iz barbian din titlul cărţii). Nu e deloc simplu să ai acces la un asemenea univers de teme şi modalităţi lirice de un rafinamet incontestabil.

Pe cât se vede, miza demersului critic întreprins de Ion Predescu nu e doar una de natură didactică. Autorul aspiră, cu îndreptăţire, la mult mai mult... El se angajează într-o cercetare serioasă, realmente dificilă, iniţial teză de doctorat (sub conducerea lui Eugen Negrici, care semnează şi prefaţa cărţii), probând certe calităţi de fin analist de texte, precum şi mijloacele necesare unei realizări exegetice de ţinută. Meritorie ni se pare încercarea de a identifica şi semnala în mod explicit elementele de religiozitate din lirica lui Cezar Baltag (multe trecute cu vederea, din varii motive, în comentariile critice anterioare). Ion Predescu nu are nicio reţinere în acest sens. El scrie fără echivoc despre „bucuria poetului de a descoperi cosmosul, om şi natură, ca expresie a creaţiei divine”, despre „vizionarismul” consubstanţial mai tuturor poemelor, despre „un limbaj al revelaţiei, un sens criptic” din unele texte, despre „un complex tematic esenţial: jertfa, imitatio Christi spre translatio Christi”, despre „poezia ca Logos, o formă de revelaţie” în concepţia lui Cezar Baltag, alături de multe alte elemente recurente şi configuraţii metaforice, de sugestie mitică şi religioasă, culminând cu „idealitatea goală şi idealitatea transcendentă” (cu referire fără dubii la Hugo Friedrich, cel care vedea în Baudelaire, în esenţă, un poet al „transcendenţei goale”). La o privire de ansamblu, Ion Predescu a realizat un studiu temeinic, util despre opera lui Cezar Baltag, poet mai puţin frecventat astăzi. Se pare că cercetarea este mult mai amplă, deocamdată autorul ne-a oferit editorial doar o selecţie din lucrarea propriu-zisă. Destul însă pentru a ne forma o imagine exactă asupra posibilităţilor criticului, fie atunci când scrie scurt şi concentrat în articolul de ziar (cum am văzut în celelalte cărţi), fie în exegeza de tip academic de mari dimensiuni. Riscul de a contraria uneori bunele intenţii prin exagerare şi aprecieri excesive, hiperbolice e atenuat în bună măsură de justeţea intuiţiei şi calităţile analitice dovedite, dar mai ales de pasiunea intelectuală ce întreţine viu entuziasmul şi interesul constant pentru cultură.