“Civilizaţia ţărănească nu cunoaşte lupta pentru autodepăşire. Este o calmă şi bună exprimare a bucuriei de a exista. Cu cât ne îndepărtăm de omul tradiţional, cu atât riscul imposturii este mai mare. Nu putem compara humanoidul viitorului cu omul complet produs de societatea satului distrus sub ochii noştri. Ortodoxia ţăranului e profundă şi nu putem înţelege nimic din omul de azi sau din cel viitor (cu toate malformaţiile sale) fără o cunoaştere profundă a creştinismului ortodox. Românii nu au avut războaie religioase. Nu ne-am închinat la idoli. Nu am produs idoli. Nu am produs ideologii.” (Horia Bernea)

M-am gandit ca exista intotdeauna un spatiu privilegiat al istoriei: memoria celor cunoscute si a celor necunoscute. Cele cunoscute ar fi viata de zi cu zi de la primele amintiri constientizate pana la ceea ce sunt astazi. Daca ar fi sa privesc , ganditor, la copilarie ar trebui sa ma gandesc la personalitatile care s-au nascut in perioada cand se stabileste , se stabilizeaza zona timpului in care m-am nascut. O frumoasa poveste filisofica spune ca intrebat ce este timpul un ganditor ar fi raspuns: nu stiu. Discutia a continuat astfel: daca nu ma intrebati, stiu. Un copil fiind n-as fi reusit sa ma gandesc la astfel de probleme. De aceea , acum, dupa trecerea anilor, incerc sa le gasesc dimensiunile. Citatul propus in text este, aveam sa aflu tot mai tarziu, din sfantul Augustin. Mai tarziu am meditat la ceea ce inseamna ideea de deal in cultura,fiindca dealul meu este B.,in meandrele caruia m-am nascut.. Am aflat ca un pictor notabil, Horia Bernea, a pictat mai multe variante ale conceptului de deal. Cata bucurie sa-l ascultam pe Horia Bernea.

“Civilizaţia ţărănească nu cunoaşte lupta pentru autodepăşire. Este o calmă şi bună exprimare a bucuriei de a exista. Cu cât ne îndepărtăm de omul tradiţional, cu atât riscul imposturii este mai mare. Nu putem compara humanoidul viitorului cu omul complet produs de societatea satului distrus sub ochii noştri. Ortodoxia ţăranului e profundă şi nu putem înţelege nimic din omul de azi sau din cel viitor (cu toate malformaţiile sale) fără o cunoaştere profundă a creştinismului ortodox. Românii nu au avut războaie religioase. Nu ne-am închinat la idoli. Nu am produs idoli. Nu am produs ideologii.” (Horia Bernea)

Sa vedem in acelasi timp si dialogul lui Horia Bernea cu Erwin Kessler:

"Dorim sa livram tineretului o cheie a unui univers probabilistic construit, in care forma nu mai este un datum original (sic! - cel mai probail originar) ci un produs al libertatii omului in care intra imaginatia si o reducere a cotei de urat, intr-o scoala ce enunta ca poate sa creeze, sa instituie niste forme, adica o noutate dublata de un cuantum de utilitate si de un limbaj inteligibil, scoala a intelegerii, a creatiei de forme, a patrunderii si a organizarii structurilor printr-un proces analitic complex. A potentarii functionalitatii prin frumos" (proiect pentru un liceu de arta cu programa experimentala, Stefan Bertalan , 1970)

Albert Camus: "pentru importanta lui creatie literara care, cu o lucida staruinta, arunca o lumina asupra problemelor constiintei umane din vremea noastra"

Nicolae Balcescu: "Tot ce nu este prin noi, nu va fi pentru noi". "Puterea romanilor sta in institutiile lor"

Omoracea, Tepesti, spatiul si imaginarul vitejiei si tradarii sau cel putin cum vedeam lumea haiducilor din filmologia, e adevarat, comunista a lui Sergiu Nicolaescu - 2 poze.

A omori (ar. mor (omurescu), (o)murire)- a ucide. V.sl. umoriti "a starpi" (Miklosich, Slav. Elem.,50; Cihac, II, 227; Cioranescu, 5885); ch. bg. umorjavam, sloven. umoriti "a ucide, a obosi", umor "agonie, oboseala", rus. moriti, umoriti "a starpi, a extermina", osset. maryen

Ochiul de atunci

Niciodată nu este privirea mai cristalină ca în copilărie. Pe măsură ce înaintăm, ochiul ne este întrepătruns de lentile fumurii ale prezentului, aşa-numitele „malformaţii” ale omului de azi şi din viitor de care vorbea Horia Bernea. Niciodată nu mă voi mai putea uita cu aceeaşi pereche de ochi la slovele basmelor pe care le citeam atunci.

„Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre pe când începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei,” aveam să citesc eu pe atunci în „Amintiri din copilărie”. Dor că pe atunci mă identificam nu cu autorul, cu mâna şi condeiul obosite, ci cu eternul copil Nică.

„Şi ne pomenim într-una din zile că părintele vine la şcoală şi ne aduce un scaun nou şi lung, şi după ce-a întrebat de dascăl, care cum ne purtăm, a stat puţin pe gânduri, apoi a pus nume scaunului Calul Balan şi l-a lăsat în şcoală. În altă zi ne trezim că iar vine părintele la şcoală, cu moş Fotea, cojocarul satului, care ne aduce, dar de şcoală nouă, un drăguţ de biciuşor de curele, împletit frumos, şi părintele îi pune nume Sfântul Nicolai, după cum este şi hramul bisericii din Humuleşti… Apoi pofteşte pe moş Fotea că, dacă i-or mai pica ceva curele bune, să mai facă aşa, din când în când, câte unul, şi ceva mai grosuţ, dacă se poate… Bădiţa Vasile a zâmbit atunci, iară noi, şcolarii, am rămas cu ochii holbaţi unii la alţii. Şi a pus părintele pravilă şi a zis că în toată sâmbăta să se procitească băieţii şi fetele, adică să asculte dascălul pe fiecare de tot ce-a învăţat peste săptămână; şi câte greşeli va face să i le însemne cu cărbune pe ceva, iar la urma urmelor, de fiecare greşeală să-i ardă şcolarului câte un sfânt-Nicolai.” (Ion Creangă)

Gândindu-mă la basmele acelea, ochiul de atunci trăsare în mine şi proiectează alt univers: Le petit chaperon rouge.
„Il était une fois une petite fille de village, la plus jolie qu'on eût su voir ; sa mère en était folle, et sa mère-grand plus folle encore. Cette bonne femme lui fit faire un petit chaperon rouge, qui lui seyait si bien que partout on l'appelait le petit Chaperon rouge.
One day her mother said to her, Come, Little Red Riding Hood, here is a piece of cake and a bottle of wine. Take them to your grandmother, she is ill and weak, and they will do her good.Mach dich auf, bevor es heiß wird, und wenn du hinauskommst, so geh hübsch sittsam und lauf nicht vom Weg ab, sonst fällst du und zerbrichst das Glas, und die Großmutter hat nichts. Und wenn du in ihre Stube kommst, so vergiß nicht, guten Morgen zu sagen, und guck nicht erst in alle Ecken herum.
А бабушка-то жила в самом лесу, на полчаса ходьбы от деревни.”

Ochiul de atunci, deşi se zbate în mine la nivel simbolic, nu mai poate fi adus la suprafaţă, iar să îndrept privirea de acum către ce am citit cu el ar fi o nedreptate.

Privirea de acum

Privirea de acum este, de altfel, o privire iluminată de istoria care se întindea peste orizonturile ochiului de atunci. După cum formulează, pustiitor, Octavian Paler: „Omul se naşte, deja, prăbuşit în istorie.” Descoperirea acestei istorii a fost pentru mine o experienţă care orbeşte privirea infantillă, o purifică prin foc şi luminează privirea de acum.
Pentru mine, istoria s-a dezvăluit treptat, crescând exponenţial în densitate:

Despre istoria privirii formulează Vasile Pârvan: „Evoluţia spiritului omenesc e istoria ritmului vieţii creatoare.”
Istoria spiritului, adresată din nou: Unde nu e viaţă spirituală, nu e nici istorie. (Vasile Pârvan)

Despre acest Vasile Pârvan savantul Nicolae Iorga scria: „Nu se va găsi nimeni care să unească darurile cele adunate în cel care aşa de repede părăseşte o glorioasă carieră: cunoştinţi arheologice şi istorice de o imensă bogăţie, o râvnă nesfârşită alături de cea mai sistematică muncă, grija de cel mai neînsemnat detaliu, alături de îndrăzneala celei mai înalte ipoteze. Toate făceau din el un arheolog privit ca egalul oricui în stăinătatea cea mai cultă”.

O istorie a armelor, a nimicirii: „Istoria poporului român din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre este numai o lungă serie de lupte uriaşe răsboinice, ce a trebuit să le susţină cu multă vitejie şi devotament poporul român pentru apărarea ţerilor române, a naţionalităţii, limbii, religiunii şi libertăţilor sale.” (Nicolae Densusianu)

„În timpul de 15 luni, cât a ţinut misiunea aceasta, am cercetat peste 12 biblioteci şi 16 arhive. Am studiat peste tot locul diferitele colecţiuni de manuscrise şi documente, ce pot să reverse o lumină nouă, sau să deschiză perspective mai vaste în domeniul istoriei noastre naţionale.

... cel mai preţios material istoric cu privire la epoca aceasta l-am aflat în arhivele cancelariei aulice şi în arhiva comisiuni Jancoviciane. Actele descoperite aici ne dezvelesc înaintea ochilor o lume cu totul necunoscută din suferinţele şi faptele părinţilor noştri; ele răstoarnă în mod deciziv rătăcirile scriitorilor străini, ce apucase literatura modernă se îmbrace costumul verităţii istorice” (N. Densusianu)

O istorie a renaşterii prin foc, formulată de acelaşi Octavian Paler: „Tortură, ma¬sacre, ruguri. Iată istoria! Un trecut de noapte şi sânge. Trebuie să căutăm lumina în viitor.”

Cel de-al doilea razboi mondial si nazismul au afectat profund miscarea “Analelor”, Bloch si Huizinga fiind ucisi. Mişcarea Analelor a supravieţuit, totusi, mondializând noile tendinţe istoriografice. S. U. A. sprijina financiar deschiderea unei secţii a VI-a la Ecole Pratique des Hautes Etudes şi pentru crearea unei Case a Ştiinţelor Omului, ajutor fara de care invatamantul ar fi fost mort.

În anul 1948, Febvre se pronunţă pentru refacerea civilizaţiei pe baza unor noi fundamente. Istoricii grupaţi în jurul revistei au fost cei care au sustinut reconcilierea franco-germana, cu mult inainte politicienilor.

Anul de graţie al “Analelor” a fost 1949, cand Febvre ajunge la functia de rector, iar Braudel publica “Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea”, aditie veritabila in domeniul geografiei istorice. Pentru Braudel istoria omenirii este structurată de 3 mari timpi:

Istoria cretei

„Cei care educa copiii sunt demni de mai multa onoare decat cei care le dau viata; de aceea pe langa viata, daruiti copiilor si arta de a trai bine, educandu-i.” (Aristotel)

În fiecare dimineaţă mergeam pe acelaşi pietriş către aceleaşi porţi. Şi în fiecare dimineaţă istoria cretei şi a condeiului greu se scria altfel.

Învăţătorul avea degetele albicioase şi aspre, prăfuite de slovele de cretă de pe tablă, de parcă ar fi fost de fapt un David de marmură într-un costum de om, iar învelişul lui începea să se tocească la extremităţi, să îi devoaleze vârsta.
Ridica un stilou şi arăta pe hartă localităţi, peninsule, mitologii... Avea vocea răguşită, parcă până acolo ar fi ajuns creta, până în plămâni, până în încheieturi şi în mişcările greoi, cu fiecare gest se auzeau oase erodându-se...

Primele şcoli din lume au apărut în Grecia. Iar eu în unele timpuri mă simţeam de parcă tot acolo aş fi şi eu. Platon strângea „elevi” şi îi educa. „Dacă omul n-a primit decât o educaţie defectuoasă sau rea, el devine cel mai îngrozitor animal pe care l-a produs pământul. De aceea legiuitorul trebuie să facă din educaţia copiilor prima şi cea mai serioasă din preocupările sale.” Oare şi asta i-a fost predat învăţătorului meu? Oare a fost de faţă când a spus Platon asta, fiind încă un masiv de marmură sau un stâlp?

Realist scria tot Ion Creangă în „Amintiri din copilărie”: „Dacă toată lumea ar învăţa carte, n-ar mai avea cine să ne tragă ciubotele”.

Dar şi mai profund de atât scria Ioan Slavici în „Popa Tanda”: „Nu este mai mare mulţumire pentru omul ce doreşte binele altora decât aceea când vede că este ascultat de către alţii şi că vorbele lui prind rădăcini. Gândul bun se-nmulţeşte, cuprinzând loc în mai multe suflete, şi cine îl are şi poartă, mai ales atunci dacă îl preţuieşte, se bucură când vede că-şi face cale-n lume.” Tot un fel de Popa Tanda era şi învăţătorul, în ciuda armurii de piatră.

Şi tot aşa se rescria în fiecare zi istoria cretei şi a condeiului, pe fiecare dimineaţă era alta, dar puteam să jur că erau izbitor de similare între ele. Iar la sfârşit de lună, când învăţătorul îmi striga numele, tot nu ştiam localităţile şi peninsulele şi mitologiile. Îl priveam atent în ochii lui ficşi de David, înconjuraţi de crestături abupte, degetele prăfuite atingeau iar condeiul.

Iar apoi mergeam acasă şi slovele încă sclipeau în pupilele mele de atunci şi le vedeam de fiecare dată când clipeam.
„Educatia este ceea ce supravietuieste dupa ce tot ce a fost invatat a fost uitat.” (Burrhus Frederic Skinner)
Domnule învăţător, dacă aţi şti, acum mi le amintesc pe toate – şi insule, şi topologii, şi culmi... Şi îmi amintesc şi cum stăteau Platon şi Aristotel înconjuraţi de priviri la fel ca cele din sala scundă şi răcoroasă, între firele de praf care se învârteau în lumină.

„Pe părintele Trandafir să-l ţină Dumnezeu! Este om bun; (…)Şi harnic şi grijitor om este părintele Trandafir. Adună din multe şi face din nimica ceva. Strânge, drege şi culege, ca să aibă pentru sine şi pentru alţii.” („Popa Tanda”, Ioan Slavici)
Şi acum mă uit la copii cum merg la şcoală, cum au privirile plecate cum le aveam şi eu. Şi mă întreb dacă şi ei au aceeaşi privire de atunci pe care o aţinteam eu către învăţător.

Clădirea de demult

Şcolile de acum sunt mari, impunătoare. Copiii mei, şi probabil şi ai voştri, învaţă la pupitre noi, vopsite, rigide. Probabil că pereţii sunt vopsiţi şi decoraţi cu desene, învăţătoarele pun tăbliţe cu buline negre şi buline albe, pe uşă e o foaie cu diverse reguli. Clădirea în care îmi duceam eu copilăria nu era aşa. Pereţii nu erau vineţii, dar aveau o oarecare umezeală împregnată în ei. Cateva ploi şi câteva generaţii de elevi neascultători o indundaseră cu lacrimile lor deja.

Pupitrul meu era dintr-un lemn la fel de obosit şi de greoi. Într-un colt îmi marcasem eu numele alături de al colegului de bancă. Pe mijlocul ei era scrijelită o linie punctată, de nedepăşit, deoarece nu imi plăcea să ma înghesuie cineva când scriu. Cineva desenase o caricatură a unui profesor într-un alt colţişor – nu mai ştiu care profesor, ştiu doar că niciodată n-am reuşit să o şterg şi pe mine m-au certat din cauza lui.

Stăteam la fereastră, de unde priveam copacii şi păsările şi de unde anunţam toată clasa de prima ninsoare din an. În zilele acelea doar scârţâitul arid al cretei pe tablă mă mai aducea la realitate din când în când.

Cuvântul arhitect are la origine grecescul ἀρχιτέκτων (arkhitéktōn, “architect”). Arhitectura şcolii mele nu era complexă. Era îndeajuns cât să poarte în ea zeci de piviri de copil care îşi ascultau profesorul.

Între timp, blocurile s-au extins din ce în ce mai repede în metropole. Parcă pe fiecare zi mai era construit unul şi ma întrebam cum de stau în picioare când cară atâţia oameni. Iar în timp ce eu încercam să înţeleg arhitectura asta, masivul de beton se apropia din ce în ce mai repede de mine din toate părţile, parcă pe fiecare zi se mai înălţa o umbră de 10 etaje peste mine şi peste şcoala cea scundă în care nu mai fusesem de atâţia ani.
Îmi amintesc de colegul meu Petruţ în acest sens.

Era un băiat pitic, mai mic decât toţi ceilalţi, cu par cârlionţat şi tuns cât de scurt posibil. În orele de matematică se plictisea groaznic. Părinţii lui îi dădeau mereu toamna mere la el, roşii, rotunde şi ferme. Petruţ le aşeza unul peste altul, făcea turnuleţe din ele în ore. Copiii îl tachinau, spuneau că ar trebui să le mănânce mai bine ca să crească odată, dar nu cu răutate. Profesorul Dumitru Tita a fost primul care să îl pedepsească – a fost primul atacator al turnului lui Petruţ. Pentru fiecare măr pe care îl folosise primea câte o nuia peste palmă. Eventual a început să aştepte până spre finalul orelor, ca Petruţ să poată construi mai mult şi să îi dea pedeapsa mai mare. Dacă avea timp, uneori el adăuga şi antene din creioane, ori poate erau steguleţe.

Mie îmi par antene pentru că, într-un fel, pe el îl învinovăţesc pentru apariţia pădurilor de blocuri. Dacă n-ar fi existat arhitectul Petruţ, cu turnurile lui roşii, poate nu s-ar fi inspirat şi ceilalţi de la el şi acum încă am fi avut locuinţele noastre cu temelia pe pământ, nu pe o altă locuinţă.

Te-apleci mirat, straine, pe-amurg ca pe o rama
Ce-ar straluci din umbra muzeului pustiu,
Si crezi, pornind aiurea, ranit de-un dor tarziu,
Ca ai Florica... Dar n-ai zarit, ia seama,

Pe-albastra departare a luncii de demult,
Trecutul meu, ce arde sclipind in Raul Doamnei —
N-ai auzit, deodata rupand tacerea toamnei,
Vrr!... timpu-n zbor, pe care cutremurat l-ascult.

(Ion Pillat – Străinul)

Tot la fel le strigam şi eu blocurilor când îmi ieşeau în cale. Acum nu mai are rost, că ele sunt aşa de multe încât nici sunetul nu se strecoară printre ele, precum nici Vânturile de Vest nu treceau peste Carpaţi.

Astăzi, când mă găsesc iar pe drumul către aceleaşi odăi, chiar eu mă simt ca un străin.

Îmi amintesc şi de fereastra din camera mea. Aveam şi o măsuţă la care învăţam, dar vara ma propteam cu toate creioanele mele în mijlocul camerei, sub fereastră, ca să prin raza caldă de soare ce intra pe fereastră. Şi când ma uitam afară vedeam doar un albastru clar, luminos, înrămat de câteva frunze. Şi apoi mă întorceam la povestirile mele.

Patul meu era micuţ, dar greoi. Era lipit de un perete rece pe care il zgâriam în neştire când afară fulgera, apoi dimineaţa îl acopeream cu o pernă.

Sub pat ţineam o micuţă civilizaţie, un borcan cu fel de fel de gândaci. Îi ţineam pe toţi la grămadă, iar, când vedeam că unul nu mai mişcă, îl scoteam de acolo şi îl ascundeam într-un tom gros, vechi, pe care îl găsisem şi îl scobisem cu un cuţit de bucătărie.

În nopţile chiar furtunoase, copacii se aplecau şi băteau cu crengile în fereastră, ceea ce era uneori sinistru, alteori liniştitor. Uneori scoteam de sub pat borcănaşul cu gândaci şi mă uitam la ei în lummina fulgerelor, ciocăneam în sticlă în acelaşi mod probabil.

Unii gândaci ajung şi la 60 cm, sunt lungi şi subţiri ca nişte beţe. Pe alţii îi poţi ţine în mână ca pe un glob de Crăciun. Eu nu aveam gândaci aşa de mari, îi vedeam doar în cărţi.

Iar între aceste două clădiri se contura linia orizontului meu de copil.

Primii pământeni

Postul de Crăciun durează şase săptămâni. La sfârşitul lui, gospodinele încarcă masa festivă de vase aburinde şi muncesc de dimineaţa până seara lângă focul cuptorului. Şi când în Ajun o vedeam pe mama cum suceşte şi frământă şi taie viguros aluaturi şi cărnuri, aş fi putut jura că tot ea a gătit şi la prima cină de Crăciun şi că de atunci tot se perfecţionează.
Pe mama o ţin minte cu mainile repezi şi cu şuviţele ei răvăşite de la cum îşi trecea mâinile prin păr. Nu vedeam mâinile acelea fiind lente sau calme altcândva decât la masă, când se mişca cu atâta control şi linişte. Niciodată nu erau bruşte în faţa a ceea ce era sacru, iar pentru ea familia şi casa erau biserică.

Am aflat de-abia târziu că ea ştiuse de mica mea comunitate de gândaci şi de peretele prin care încercam să evadez.
În unele zile, încercam să mă prefac că învăţ ca să pot ieşi după la joacă. Dar, până să ajung la uşă, cu o pivire întrebătoare mă întocea din drum. Vedeam cum îi tremură mâinile în secunda în care dădea drumul oricărui obiect de bucătărie în momentul acela.

Nu este legătură mai sfântă decât frăţia dintre oameni. Tatăl îşi iubeşte copilul, mama îşi iubeşte copilul, copilul îşi iubeşte părinţii. Dar ce înseamnă toate acestea, fraţilor? Animalele sălbatice îşi iubesc şi ele copiii. Dar să te înrudeşti prin legătura sufletului, nu numai prin aceea de sânge, iată ce-i este dat numai omului. (Gogol)

Nu ştiu dacă primul meu cuvânt a fost mamă, sau tată, sau oricare altul. Tot ce ştiu e că mereu mi-am privit mama de parcă ea ar fi inventat toate cuvintele. Părea mai veche decât casa însăşi, părea că ea a construit casa, nu pentru că era în vârstă, ci pentru că nu îmi puteam imagina lumea pornind de altundeva decât de la ea. Pentru că, ce-i drept, măcar pentru o clipă, toţi copiii au impresia că părinţii lor sunt singurii şi primii pământeni.

Cum aţi putea voi bănui câte lumi mişună într-o rază de soare, câte lupte se dau într-o gaură de furnici, câte dureri ascunde o inimă de mamă trudită şi câte daruri se pot naşte într-un suflet de copil!

(Panait Istrati, Cum am devenit scriitor)

Mă întreb dacă s-a speriat vreodată de borcanul cu gândaci. Dacă s-a gândit să îl arunce. Sau dacă s-a supărat vreodată din cauza peretelui sau a notelor. Oare ar fi fost vreodată mâinile acelea repezite asupra mea? Oare ar fi putut, într-un univers bizar, să folosească instrumentele prin care sfinţea ea lumea ca să mă pedepsească?

Pentru că, în orice caz, nu a făcut-o. Când era în faţa treburilor gospodăriei, când se termina postul, era animată parcă de flăcări. Dar imediat cum se aşeza, imediat cum se îndepărta de cuţite şi de palpabil, rămânea încremenită, ca o icoană, genul acela de icoana care parcă te urmăreşte cu privirea, şi puteam să jur că, dacă aş fi încercat să o ating, aş fi simţiţ porţelan şi marmură. În schimb, când ea mă atingea, parcă mă găseam iar în raza de soare caldă de sub fereastră.
Îmi amintesc de singura dată când m-am răcit în prezenţa ei. Venisem de la şcoală descurajat şi nervos. Era una din zilele în care nici măcar fereastra nu avea vreo rază de soare pentru mine, dar eu tot m-am aşezat sub ea, şi am aşteptat. Şi am stat ce am stat, până m-am mutat pe pat şi am început să deşir broderia de pe una din perne. Nu ştiu de ce am făcut-o, dar am stat aşa, fără să învăţ, fără să mă mut, până când s-a lăsat noaptea, iar eu stăteam în semi-obscuritate cu firele distruse în jurul meu.

Mama a intrat în cameră şi a aprins lumina, iar pentru prima dată am văzut în ochii ei ceva ce nu puteam recunoaşte. N-am ştiut ce să fac, aşa că doar am început să plâng tăcut şi să îmi întind braţele spre ea. M-a îmbrăţişat în timp ce eu priveam podeaua. Ştiu că nu florile de aţă rupte o supărau, ci necazul de a-şi vedea copilul aşa în ipostaza asta, iar eu nu puteam să mă simt mai vinovat.

Iar apoi era tata, care era nu o icoană, ci mai mult un magician.

Ca să se simtă fericiţi, părinţii trebuie să dea mereu. A da mereu – asta te face să fii tată. (Balzac)