Undeva lângă Craiova, la nici 8 kilometri, tradiţia bocitoarelor încă se mai păstrează. O tradiţie pe cale de dispariţie, după cum bine se vede când ne uităm că într-un sat care acum câţiva zeci de ani aduna zeci de bocitoare, azi a mai rămas doar una. Pentru Ioana Măciuceanu, ultima bocitoare din Bucovăţ, ritualul funerar practicat înainte de mai toate femeile din sat a ajuns atât o moştenire, cât şi o sursă de venit. Legată sufleteşte de tradiţia moştenită de la bunica ei, femeia mărturiseşte că banii primiţi de la rudele decedaţilor se dovedesc a fi din ce în ce mai puţini odată cu accentuarea crizei, dar că acest lucru nu o face să renunţe. Desfăşurarea ritualului o face să stea plecată de acasă şi timp de câte o săptămână.

Moştenire de familie

„Am moştenit asta de la familia mea. Nu a fost greu să deprind aceste trucuri”, a declarat Ioana Măciuceanu, din comuna Bucovăţ. Trăieşte într-o casă simplă, are doi copii şi un soţ acasă, iar bocitul pentru ea a devenit normalitate. ”Lumea mă cheamă. Deja s-au învăţat cu mine. Nu există multe înmormântări la care eu să nu fiu prezentă”, a subliniat Ioana Măciuceanu. Nu e privită ciudat. Mulţi sunt uimiţi că, la o vârstă destul de mică, are sângele rece de a face aşa ceva. Părerile despre ceea ce face Ioana Măciuceanu sunt împărţite. „Fiica mea şi acum îmi spune că nu ar putea să facă aşa ceva, dar cu toate astea noi o respectăm pentru ceea ce face”, a declarat Mărioara Chirchiliuc, vecina de peste drum a Ioanei.

Ultima bocitoare dintr-un lung şir

Când s-a apucat de bocit, mai erau încă două femei care făceau acelaşi lucru. Anii însă nu le-au ajutat pe cele două să trăiască prea mult, şi aşa, Ioana a devenit din învăţăcel, profesor. „Când m-am apucat, mai erau două femei. Nu au trăit decât doi ani după ce eu m-am apucat. Şi mama mea a fost bocitoare, am mai avut o mătuşă care s-a ocupat cu asta. Nu e o ruşine să ajuţi un om”, a spus Ioana Măciuceanu. Timpul a trecut, femeile au îmbătrânit şi au început să treacă în lumea celor drepţi una câte una. „E foarte greu să te desparţi de cineva. Să ştii că n-ai să îl mai vezi niciodată. Durerea e enormă. Trăiesc acest sentiment de fiecare dată când fac asta. Îmi amintesc că cel mai greu mi-a fost când am fost pusă în situaţia de a boci o femeie care înainte cu două săptămâni era lângă mine la bocit. Nu aş vrea să mai trec prin acea durere sufletească”, a spus Ioana Măciuceanu. „Rareori se întâmplă să am o zi liberă. Sunt chemată de toată comuna. Chiar şi din comunele vecine primesc solicitări”, a declarat Ioana Măciuceanu.

Îşi câştigă existenţa din bocit

Pentru ea, aceasta este o meserie ca oricare alta. „Orice om trebuie să îşi câştige existenţa din ceva. Ştiu că este considerată de mulţi o meserie macabră, dar eu m-am obişnuit cu ea. Pentru mine nu mai este ceva macabru, a devenit ceva normal”, a spus Ioana Măciuceanu. Tariful diferă de la familie la familie. Distanţa este un factor foarte important pentru banii pe care trebuie să îi încaseze. Odată cu criza, însă au mai scăzut şi pretenţiile. “Nu poţi să îi ceri omului o sumă foarte mare când el trece prin momente atât de triste. Nici nu poţi să nu îi ceri nimic, pentru că oricine trebuie să trăiască. Odată cu această criză şi eu am început să cer mai puţin”, a subliniat Ioana Măciuceanu.

Nu vrea ca fata ei să o moştenească

Ioana are o fată şi un băiat. E foarte mândră de cei doi copii ai ei. Sunt printre primii la şcoală, iar cuminţenia lor e renumită. Băiatul vrea să se facă pilot de avioane, ca să călătorească în toată lumea, iar fata vrea să se facă doctoriţă, pentru ca oamenii să nu mai aibă după cine plânge. Ioana a ţinut copiii cât mai departe de acest obicei. „Nu i-am expus, nu i-am luat după mine. Dacă mă întrebaţi, nu îmi doresc ca fata mea să facă ceea ce fac eu. E o lume prea crudă, iar ea poate să facă ceva mai bun”, a spus Ioana Măciuceanu.

Stă plecată şi câte o săptămână

„Am primit un telefon de la o familie dintr-un sat alăturat şi am fost rugată dacă pot să stau o săptămână. Am zis «da» cu greu. Eu eram obişnuită să stau plecată câteva ore pe zi. Să dormi printre străini e foarte dificil. Dar am zis să o fac, că erau oameni buni”, a spus Ioana Măciuceanu. A fost prima oară, dar nu şi ultima. A mai urmat încă una şi încă una şi tot aşa. Acum, puţine familii o mai cheamă doar pentru câteva ore. „E mai uşor pentru ei să ştie că dimineaţa are cine să se ducă la tămâiat”, ne-a spus Ioana, vizibil obosită după o săptămână petrecută într-un sat alăturat.

În viaţa zilnică, e o femeie normală

Cine nu o cunoaşte, zice despre Ioana că este o femeie cât se poate de normală. Râde, se distrează, îi place să se joace cu cei mici şi să călătorească. Se consideră o femeie împlinită. Cei doi copii sunt ceea ce ea iubeşte cel mai mult. Fata, Larisa, în vârstă de nouă ani, seamănă cu ea. Nu îi place însă să facă ceea ce face mami. „Vreau să mă fac doctoriţă ca mami să nu mai plece de acasă şi să nu mai aibă după cine plânge”, a spus Larisa. Daniel, băiatul, e mai mic. are 6 ani şi vrea să fie pilot de avion. „Vreau să mă plimb prin toată lumea şi să o duc pe mami peste tot. Nu vreau să o mai văd tristă”, spuneDaniel.

Nu ar renunţa la această slujbă

Deşi cei doi copii nu sunt de acord cu ceea ce face, Ioana nu ar renunţa la asta. Ştie că oamenii au nevoie de ea şi nu poate să rămână insensibilă la durerea lor. Timpul este o problemă, dar s-a obişnuit cu această situaţie. „Clar nu aş renunţa la asta. O fac de prea mult timp şi mi-ar fi greu să zic stop. Nu cred ca aş putea să îi spun unui om, aflat la ananghie «ştii, eu nu vreau să te ajut». Ştiu că sună ciudat, dar nu aş putea”, a declarat Ioana Măciuceanu.