Constantin Rusnac semnifică, într-o paradigmă culturală şi istorică, tipologia personalităţii complexe, holistice, memorabile, care cultivă sensul, ontologia. Constantin Rusnac este compozitor, scriitor, muzicolog, eseist, jurnalist, folclorist, autor de muzică pentru teatru, film. Opera sa se desfăşoară între competenţă şi performanţă, într-o complementaritate a creaţiei în sine artistice şi implicarea benefică în paradigma unei istorii care se desfăşoară în timpul recent al fragmentului, destructurării, disoluţiei. Constantin Rusnac înseamnă, în acest context, ceea ce s-ar putea numi misterum fascinans. A ajuns aici depăşind portanţa timpului în care trăieşte, transferând sublim, prin sunet şi cuvânt şi mai ales prin tăceri, misterum tremendum în misterum fascinans.
Pentru Braudel istoria omenirii este structurată de 3 mari timpi:
• "timpul structural, se organizează raporturile om-mediu, lent, aproape imobil (mai mult de un secol)
• timpul conjunctural, marcat de evenimente, mult mai dinamic (50 – 100 ani)
• timpul individual, marcat de nervozitatea imediatului (decenii, ani, luni, zile)"
Filozofia şi teologia secolului XX sunt transfigurate şi de volumele lui Martin Buber. Fundamentala idee este conceptul de existenţă dialogică în volumul "Eu şi Tu" al lui Martin Buber. Cartea lui Martin Buber, 1923, îi va da autorului situarea în actantialitatea de-a polemiza cu Martin Heidegger din „Fiinţă şi Timp”, accentuând dialogul şi nu omul auroral.
Subiectul se instituie ca o structuralitate, comunicare, fiinţare, între Eu şi Tu, relaţia între Eu şi Tu fiind în felul acesta Absolutul. Există un „instinct al relaţiei” în om, există un tu interior, o aşteptare lăuntrică a sa, care se întrupează în tu-ul concret al fiecărei întâlniri. Simplu spus, întâlnesc pe cineva şi în numele său, sau graţie lui, devin subiect. Aproape concret spus, existenţa, contextualizând, se substanţializează prin eros, prietenie, pedagogie... Eu devin subiect de dragul celuilalt. Se constituie mitologia numită Lacan.
Am citat această bibliografie pentru a puncta un complex tematic fundamental: Constantin Rusnac este un om care s-a desfăşurat şi se desfăşoară în interiorul diplomaţiei. Aici aduce sentimentul livrescului, al stilului şi al scriturii, aduce existenţa dialogică. Poetul Constantin Rusnac devine, în textele pe care le scrie, prin "învecinare". Constantin Noica folosea conceptul de învecinare atunci când definea paradigma culturală cu gen proxim şi diferenţa specifică. Depinde la cine te raportezi, cu spirit critic şi admirativ, pentru a te situa corect pe calea devenirii, existenţa desfăşurându-se între devenirea întru devenire spre devenirea întru fiinţă.
În volumul "Portrete în timp" al lui Constantin Rusnac observăm livrescul şi ontologia. Poetul cultivă (colo-colere-colui-cultum) intertextualitatea, metatextualitatea cu finalitate, însă, ontologică. Altfel spus, nu are numai strălucire, ci şi metasens. Debutul textului despre Paul Goma are de la început enunţată o temă esenţială: memoria: "Prin neuitare hotărât-am să mă răzbun: din ţinere de minte îmi făcui arma, cu ea apărându-mă, cu ea atacând/mai ales de frica transformării din acuzator în acuzat şi totul pentru a răzbuna pe tata: ridicat, refugiat, suspectat şi de ruşi, şi de cei din regat". Memoria este, în general, liantul omului de viaţa istorică. Este o formă a culturii de a-i da o paradigmă înălţătoare. Ulise este structura de conceptul, care se numeşte memorie. Revine în Ithaca fiindcă nu poate uita. Revine reflexiv în Ithaca, chiar dacă încălcase canonul. Constantin Rusnac apelează la memorie pentru a exista vertical în istorie. O istorie între Scilla şi Caribda. Răzbunarea lui nu este una a existenţei conflictuale, ci a sacralităţii agonalului manifestat prin neuitare. Lexemul "neuitare" este esenţial în tematica poeziei lui Constantin Rusnac. Aşezat la începutul textului liric, miezos şi optzecist în acelaşi timp, induce lectorului orizontul de aşteptare al mărturisirii, al generaţiei mărturisitoare, ca armă a dialogului ontologic, şi nu din panoplia expresiei "a la guerre comme a la guerre." De aceea, "mitul personal" numit Constantin Rusnac nu este dihotomic, este armonios, formator, transfigurator.
Versurile sunt de un tragic sublim: "Acuzând în gura mare pe cei care ne-au vandut la Ialta,/Malta, la Alta, şi ne-au pus în genunchi/ lăsându-ne fără munţi, fără mare, am demonstrat elocvent:/Urmările tăcerii sunt grave, nefaste: chiar dacă taci,/adică nu spui neadevărul, tu, scriitor, refuzi să dai asistenţă/la persoana, la neamul, la cauza aflată în pericol de moarte, şi, ca/Urmare, am dat glas indignării cum am putut, căci dacă nu spun/mă doare tăcerea mă doare mult mai tare... ei, cum să taci/când Adevăru-i călcat în picioare? Şi am strigat...".
Intertextualitatea textului se desfăşoară în interiorul complementarităţii sensurilor. Între lumea de aici şi cea de dincolo nu este graniţă opacă, ci vama. O carte celebră a Monicăi Lovinescu se numeşte "Etica neuitării". Urmează, apoi, trimiterile la tăcerile din posibilele vămi ale pustiei: "Marea deportare în Siberiile reci", şi alt vers: "eu am vrut doar o nimica toată:/să ştie o lume că pe mine durerea mă doare, copilul rămas fără tată,/Arcuşul - fără vioară, crucea bisericii, jos, înfiptă-n aşteptare,/ curcubeul când i se fură culoarea; mă doare omul fără ţară,/limba în paragină lăsată, la ea acasă-nstrăinată.../şi-asta durere-o strig lumii mereu, o strig fără-ncetare,/ strig, urlu, răcnesc chiar dacă ştiu că/strig în pustiu...". Conştiinţa istorică nu poate fi obliterată. Densitatea suferinţei poetice şi istorice atinge paroxismul comparabil cu poezia Ilenei Mălăncioiu din volumul "Sora mea de dincolo".
Volumul "Portrete în timp" este o replică livrescă, sublimată, la opera şi viaţa personalităţilor ipseizate: Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Grigore Vieru, Paul Goma, Nicolae Labiş, Emil Oteanu, Ion Vătămanu, Andrei Vartic, Ion şi Doina Aldea Teodorovici, Mircea Cărtărescu, Nichita Stănescu, Emil Loteanu, Ion Vătămanu, Mihai Cimpoi, Nicolae Botgros.
Universul existenţei poetice şi istorice al lui Constantin Rusnac se regăseşte în aceste dialoguri, mult mai complexe decât aceste notaţii. Elogiul pe care îl aduce Constantin Rusnac personajelor sale derivă şi din trimiterile la marea cultură, prin învecinare. Homer, Socrate, Tertulian, Augustin, M. Heidegger, Jaspers, Freud, Jung. Să citim cu bucurie textul dedicat lui Andrei Vartic, adevărata pagină de livresc şi stil, bibliografii metabolizate, bibliografii asumate, metamorfoza fişei de lectură. "Dialogand cu Heidegger, abia atunci/am înţeles:-descoase Rădăcina."; ''Ce ca o torţă luminat-a-mi sufletul mereu, cercat-am întunericul s-alung-povara ce de decenii ne-ntristează Ţara; să-mping turma ingrată de nomazi politici cât mai departe de al vetrei trunchi; să-nvăţ a nu ierta pe cei ce Hora cinic ne impun ca s-o dansăm nu mândru - capul plecat şi... în genunchi. Să ne-nvăţăm în curăţire-a păstra al curgerii izvor, să nu lovim cu sapa în straturi de istorie ale oricărui popor, dar nici să uităm de unde lăstăreşte acel inexplicabil - esenţă a dăinuirii noastre – dor''. Auroral, aurorar, imaginar şi, mai ales, imaginal.
Deseori textul literar al lui Constantin Rusnac este polemic, polemic, însă, altitudinea de unde porneşte, aproape virulentă, nu este numai retorică, ci şi ontologie, complex tematic dificil de atins în postmodernismul fugar.
Poetul Constantin Rusnac are şansa de-a fi locuit de zei, de-a fi locuit de limbă, în periplul său de la Chişinău până la Lempalla, de la Helsinki până la Stockholm, de la Bucureşti până la Paris, Berlin, scriindu-şi heideggerian textele. ''Am învăţat să mă-nţeleg nu prin cuvinte, ci-n limba pe care am îndrăgit-o atunci, la horă-n sat,/Acolo unde dragoste, speranţă, şi inimă, şi suflet am lăsat''.
