Cu o prezentare de excepţie, girată de criticii literari Eugen Negrici (expert în evoluţia şi funcţionarea limbajului poetic românesc) şi a altui critic notabil, Livius Ciocârlie, cartea profesorului dr. Ion Predescu, intitulată “Cezar Baltag, conceptul şi privirea” (Craiova, Scrisul Românesc, 2013), îşi propune să resuscite interesul cititorului actual de poezie faţă de creaţia lui Cezar Baltag, scriitor reprezentativ al generaţiei ‘60. Cele două axe interpretative asumate de criticul vâlcean sunt preluate prin analogie din ştiinţa limbii (poezia este înainte de toate un limbaj): diacronică şi sincronică.
Analiza diacronică surprinde evoluţia mesajului poetic şi a formelor lui de manifestare controlate cu o anumită rigoare, de cel care avea să fie numit cel mai intelectual dintre reprezentanţii generaţiei sale. Cezar Baltag se dovedeşte specialist în ştiinţa poeziei (poetica), lucru dovedit în eseurile sale, ce sunt actuale şi pot fi valorificate de cei ce vor să surprindă ideologia poetică de la limbaj la axiologia estetică, definitorii pentru anii ‘60.
Acest lucru îl face Ion Predescu în primul capitol al cărţii sale, “Eseistul Cezar Baltag”, în care analizează cu mijloacele criticii moderne (prin uzul şi abuzul lor), studiile fundamentale ale poetului: Paradoxul semnelor, Tensiunea metaforei (I, II, III), Maiorescu sau verticalitatea culturii, Autenticitate şi substanţă la Camil Petrescu, Ion Barbu între dinamica alternanţei şi soluţia plotiniană, Metaforă şi destin la Lucian Blaga, Nichita Stănescu sau sensul barocului..., dar şi cele despre fundamentele religioase ale folclorului şi ale datinilor populare. Stăpânind atât de bine ştiinţa poeziei, se părea că, sub aspect diacronic, Cezar Baltag nu putea avea salturi spectaculoase în evoluţia lui poetică. Pentru detectarea unor astfel de salturi, Ion Predescu utilizează toate instrumentele sale critice. În primul rând, într-un spirit aproape cazon, aliniază în câteva rânduri criticii, detectând 15 direcţii mai importante: „Observând diacronia criticii literare româneşti dinainte de 1987, am conturat o panoramă a acesteia, în funcţie de potenţialul devenirii stilistice” (p. 12). Este acesta un avertisment că Ion Predescu nu este un critic, ci pare să fie Criticul, ce controlează aceste orientări, pe care, de altfel, le cunoaşte foarte bine. Această detaşare îi dă posibilitatea de a nu se înregimenta. Cititorul nu este protejat în niciun fel, deoarece criticul vâlcean, dacă se iau în calcul tipurile de critică (textual filologică, lingvistică–semiotică, stilistică- exponenţial-tematică, socio-culturală, arhetipală etc.) se constată că, într-o proporţie mai mare sau mai mică, le aplică ad opportunitatem pe toate, cunoscute şi aprofundate încă din perioada studiilor universitare.
Cititorul este bombardat cu concepte din multe registre teoretice, singura şansă ce-i este lăsată fiind aceea că, întâlnindu-se deseori cu ele, în contexte diferite, şi le poate familiariza, apropia. Acest lucru este favorizat şi de specificul poetic al creaţiei lui Cezar Baltag. Cititorul de astăzi, la o lectură la distanţă, găseşte că creaţia baltagiană, în formula unei originalităţi indiscutabile impune fiorul unei reflexivităţi profunde ca pendulare perpetuă între fenomen şi esenţă (L. Blaga); ermetismul misterios barbilian, jocul cuvintelor în dimensiunile ludice, de tip Nichita Stănescu, şi chiar în registrul balcanic, anton-panesc din ultima fază de creaţie a lui Ion Barbu. Aproape despre toţi aceştia Cezar Baltag a scris studii fundamentale. Ca să evidenţieze acest lucru, Ion Predescu a luat metodic volum cu volum şi a aplicat flexibil instrumentele sale critice. Pe primul loc, ca frecvenţă, se află tehnica citatului, fie prin convocarea versurilor, în precedenţa analizelor proprii, fie prin recursul la textul critic prin care specialiştii, au surprins valenţele profunde ale poemelor. Celelalte instrumente derivă din vocaţia teoretică a criticului. Astfel, în capitolul Universul poetic, pentru definirea poeziei şi teoria modernităţii, utilizează argumente din M. Heidegger, G. Vattimo, Hegel, K. Popper, Baudelaire, P. Ricoeur... dar Ion Predescu, dacă nu poate spune tot ce ştie, îşi avertizează în dese rânduri cititorul: „Studii fundamentale despre poezia modernă au publicat M.Raymond, H. Friedrich, dar şi Vl. Streinu, Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Eugen Simion, Eugen Negrici, Nicolae Manolescu, Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina (p. 31). Sau în alte rânduri: „Un eseu excelent despre poezia lui Cezar Baltag a publicat şi Roxana Sorescu” (p. 49); „Substanţial despre mit au mai scris Romulus Vulcănescu şi Roland Barthes” (p. 58); „Despre Odihnă şi ţipăt vor mai scrie Hristu Cândroveanu, Adriana Iliescu, Irina Bugaru Grigorovici, Voicu Bugariu, Zaharia Sângeorzan, Ana Maria Tupan, Mirela Roznoveanu, Constantin Pricop, Roxana Sorescu” (p. 62).
Bombardamentul bibliografic este la ordinea zilei. La început se propune tema: „Propunem mai întâi câteva accepţii ale cuvântului mit” (p. 56). Sunt convocaţi apoi, cu explicaţii şi citate Claude Lévi-Strauss, Vl.I. Propp, Mircea Eliade, K. Otto (...) Romulus Vulcănescu, Roland Barthes (p. 56, 58). În pasiunea sa teoretică, Ion Predescu îşi execută cititorii cu concepte foarte bine însuşite, bine articulate, într-un sistem teoretic modern. Problema nu este gradul de adecvare a inserţiilor critice, care trimit la teorii bine individualizate, ci aceea că, pentru un cititor obişnuit cărţii, aceste concepte spun prea puţin în raport cu familiaritatea cu care le abordează autorul.
Cartea lui Ion Predescu îşi trimite cititorii să citească. Ea se constituie ca o matrice interpretativă cu perspective multiple, foarte tentante pentru specialişti. Valoarea ei, pe lângă această intertextualitate cvasi-barocă, aproape ostentativă, stă în felul în care se manifestă propria intuiţie critică asupra textelor utilizate şi, nu în ultimul rând, în valenţele sintetizatoare ale exegezei. Intuiţiile citice sunt profunde, încadrate în tradiţia exegetică, dar, provocatoare, de cele mai multe ori, în lansarea unor noi perspective: „Exaltată, jubilativă, într-un cosmos rotund, până la un punct, lirica lui Cezar Baltag, prin poemul Monada ajunge la conştiinţa tragică spre care devine, nedescoperind, imposibil de altfel, Divinitatea (...) Mitul, acum, nu mai este o structură secularizantă, iluzia plăteşte asupra eului asediat, discursul inimii nu mai este şi discursul minţii” (p. 54). Dar criticul nu-şi uită întotdeauna nici aici prestanţa teoretică: „Romanţă fără sfârşit semnifică un scenariu erotic al inserţiei senzorialului, simplu şi evanescent, sentimentul de frumos şi sublim presupunând acum o metaforă elementară, dintr-un lirism tranşant, mulţimea amuzamentelor (Im. Kant), creând o atmosferă persuasivă inimitabilă, amintindu-ne, totuşi, că nu există o poetică empirică (B. Croce). În alţi termeni, o poezie a melancoliei (J. Starobinski), uşor jubilativă fonematic” (p. 45). Sub presiunea citatelor reprezentative, de multe ori, criticul emite, la început, formule sintetice despre multe creaţii, în care încearcă să surprindă, după modelul metaforelor critice, esenţa mesajului: „Ciclul final al volumului Timp este structurat muzical, cosmicizând, unde diegeza este hieroglifă (p. 35); Cogito-ul summum bonum, conştiinţă nefericită, cunoaşterea substanţială în Noapte (p. 112). Alteori se apelează la etichetări externe: „Marian Popa în Istoria... sa, reţine volumul Răsfrângeri între capodoperele poetului, ca şi Ion Rotaru, în propria Istorie (p. 42).
La sfârşitul lecturii, cititorul rămâne cu o provocare, aceea de a încerca să treacă ştacheta ridicată de critic. Dar, când citeşti o (orice) demonstraţie din textul lui Ion Predescu, avantajul pentru elevi şi mai degrabă pentru studenţi este că au deja o grilă de lectură făcută, complexă, actualizată. Aceasta însoţeşte de fiecare dată o intuiţie critică profundă, ce depăşeşte simpla impresie de lectură, fiind bazată pe multe alte lecturi, într-o tradiţie perpetuă a exegezei.
