(Noul Ioan botează cu spiritul critic şi îndoială)
Dumitru Drăghicescu prezintă în volumul “Noua cetate a lui Dumnezeu” complexul tematic afirmat în titlu: “Ateii sunt veritabilii precursori, veritabilii Ioan Botezătorul ai lui Isus care va veni, şi ei botează cu apa îndoielii şi a criticii”. Noua cetate a lui Dumnezeu va însemna, în viziunea lui D. Drăghicescu, având în spate bibliografia eruditului Augustin: Există iubire de sine până la dispreţuirea lui Dumnezeu, adică egoismul care face cetăţile terestre ale naţiunilor, şi că există iubirea de Dumnezeu până la dispreţul de sine, adică abnegaţia şi justiţia, care va face Cetatea lui Dumnezeu, simbolizând astăzi Societatea Naţiunilor. Credinţa reînnoită în Dumnezeu şi în justiţie este singura condiţie a succesului acestei Noi Cetăţi a lui Dumnezeu schiţată la Geneva”. Am citat volumul magnific al lui Dumitru Drăghicescu pentru a sublinia încă o dată cultura enormă a personalităţilor din perioada interbelică, urmând filiera germană sau franceză. Concluzia ar fi: credinţa nu este la îndemâna oricui, ci pentru cei care ştiu că nu trebuie să fii “călduţ”, metabolizând o idee sau alta, şi că, de fapt, esenţialul este a te situa pe o cale, pe un drum şi a găsi singur sensul. Dacă altarul generaţiei rock poate fi ambientalul din clubul Colectiv, cum s-a spus, este o stare de normalitate, care provine din empatia unei generaţii cu raţiunea şi inefabilul.
Este fundamental gestul lui Valeriu Gafencu, care, atunci când, bătut fiind de gardian, aserţionează: “Nu au importanţă bătăile, esenţialul este că lacrimile mele vor dizolva Răul din tine, încât ne vom întâlni amândoi în Rai”. Tinerii nu pot fi (unii) satanişti şi maturii, neapărat îngeri. Invers este mai plauzibil. Toţi suntem oameni. Fiecare om salvat e un argument în faţa Divinităţii, pentru înlăturarea răului din lume. Sensul este şi în cuvintele lui Valeriu Gafencu.
Dumitru Drăghicescu aserţionează: "La rândul său, Berdiaev afirma că originea răului prezent care dizolvă toate formele artei, vine de mai departe şi, ca Renaşterea, este cea care a marcat sfârşitul credinţei religioase şi alunecarea, cu Descartes mai ales, pe panta intelectualismului mecanicist, al cărui rezultat fatal nu putea fi altul decât maşinismul şi dominaţia generală a maşinismului acestor timpuri recente. Epoca noastră marchează sfârşitul Renaşterii. Ca atare, ea cuprinde dezagregarea a orice era organic. Berdiaev este absolut în adevăr, dar pentru raţiuni încă mai profunde decât crede. Decadenţa artelor, după el, ar fi efectul scepticismului, al decadenţei religiei. În realitate, trebuie urcat mai sus. Noi am arătat că o ideologie sub diversele sale forme este totdeauna floarea şi fructul unei forme sociale concomitente, cetate sau stat naţional; de aici, atunci când forma socială tinde să se dizolve, pentru că este perimată şi depăşită, este inevitabil să se dizolve, de asemenea, ideologia pe care ea a produs-o: arte plastice, litere, teatru, precum şi filosofie şi ştiinţe. Dar ideologia religioasă, fiind cea fundamentală, se dizolvă prima; peste tot, ea pare să atragă în ruina sa pe toate celelalte. Aceasta a văzut Berdiaev, dar el s-a ţinut aici, n-a căutat cauzele acestei decadenţe religioase. Dacă ea ar fi făcut-o, ar fi găsit că ea nu poate fi considerată ca fiind cauza decadenţei artelor, dar cele două decadenţe sunt efecte paralele ale transformării sociale pe care o vedem realizându-se sub ochii noştri. Totul se luminează când se cuprinde cu privirea înlănţuirea integrală a faptelor."
În perioada interbelică, atunci când apare opera lui Dumitru Drăghicescu, ideile de aici nu erau încă coagulate, nu deveniseră elemente din coloana vertebrală a bibliografiei metabolizate de azi. În acelaşi timp, ele aveau funcţionabilitate, mai ales în filosofia franceză, în sociologia franceză, fiind altfel asimilate la alt palier al structurilor de adâncime de către filosofia germană, de către sociologia germană. E adevărat că complexul tematic al operei lui Dumitru Drăghicescu a fecundat cu emergenţă spaţiul cultural european, întâlnindu-se cu gândirea istoriei mentalităţilor cultivate la şcoala de la Annales.
Dumitru Drăghicescu este de acord cu N. Berdiaev atunci cand teologul rus vorbeşte despre răul prezent care ar dizolva formele artei, provenind încă din Evul Mediu şi mai de departe.
Renaşterea, despre care se discută în acest context ca fiind o epocă efervescentă în domeniul raţionalităţii, al fiinţei, este perturbatoare atunci când discutăm despre sentimentul religios. Perturbatoare este Renaşterea, fiindcă instaurează ceea ce s-ar putea numi vitalizarea semnificantului şi castrarea semnificatului. Forma este regentă, iar conţinutul, în aparenţă strălucitor în sublimările lui, nu are sentimentul religios al finalităţii sub calea regală a Divinităţii.
Afirmaţia: ''Epoca noastră marchează sfârşitul Renaşterii" îi interacţionează pe N. Berdiaev şi Dumitru Drăghicescu. Unde completează Dumitru Drăghicescu este domeniul ideologiei: "o ideologie, sub diversele sale forme, este totdeauna floarea şi fructul unei forme sociale concomitente, cetate sau Stat naţional''. Viziunea lui Dumitru Drăghicescu este formatoare, aproape holistică şi, evident, novatoare, comparabilă cu scriitura lui Ortega Y Gasset. Ar mai trebui amintit aici, în acest context, teoreticieni precum Julia Kristeva, cu interpretările asupra producerii textului, structuralitate socială şi J. Derrida cu sintagma "les sens muetts". Contextualizând, observăm existenţa lui Dumitru Drăghicescu ca hermenautică a socialului, setat de legea perceptibilă a sacralităţii, unde noul Ioan botează cu spirit critic şi îndoială. Ceilalţi doi teoreticieni amintiţi (Kristeva, Derrida), stropesc, nu botează, cu elemente şi obiectualitate ale instrumentalizării: servitutea şi salvările ei episodice, inconştientul, psihanaliza... Demersul lui Dumitru Drăghicescu stă sub auspiciile adevăratei căi regale, eroice sau numai autentice a înfiinţării "societăţii naţiunilor", pe care autorul cărţii fundamentale "Din psihologia poporului român" o vede în cadrele neocreştinismului, unde nu funcţionează pricipiul augmentării rolurilor, ci acela al raţionalităţii, mai mult decât polemice, învecinat cu eutralepia, iar pentru practicanţi, cum este sociologul Dumitru Drăghicescu, fericirea din paharul unde de găseşte cucuta.
Sintagma "ideologia religioasă", impusă de N. Berdiaev, este folosită de Dumitru Drăghicescu în manifestările ei substanţiale, profesionist, structurant. Ideologia religioasă dizolvându-se prima, ar atrage după ea ruina celorlalte. Aici introduce Dumitru Drăghicescu în funcţionalitatea de primum movens sintagma "transformările sociale", care "cuprinde cu privirea înlănţuirea integrală a faptelor". Faptele sociale ar fi existenţa, dinamica, a mărilor cetăţi italiene care stau la baza Statelor naţionale.
Sociologul român discută apoi memorabil apariţia lui Goethe şi a lui Schiller ca epifenomen al monarhiei. Atât Goethe cât şi Schiller au crezut real în naţiunea germană, în panteism şi în umanitate. Afirmaţiile lui Dumitru Drăghicescu sunt tăioase şi fecunde. Sensul societăţii ar fi existenţa "societăţii naţiunilor", fenomen logic în haosul ideologiei contemporane.
Dacă ne-am gândi la toposul Vâlcei, ar trebui să spunem că spirite lucide, ca între localităţile Măciuca, Lădeşti, Mateeşti, Râmnicu Vâlcea, nu există în cultura română. Dumitru Drăghicescu s-a născut la Măciuca, la Lădeşti, Virgil Ierunca, la Mateeşti, Eugen Negrici, la Râmnicu Vâlcea, Nicolae Manolescu. Între Dumitru Drăghicescu, cel din volumul "Din psihologia poporului român" şi "Iluziile literaturii române" de Eugen Negrici asemănările sunt izbitoare, la fel şi între opera lui Virgil Ierunca, Nicolae Manolescu din "Istoria critică a literaturii române" şi personalitatea celui care a scris "Noua cetate a lui Dumnezeu", vol. I "Calea sau cum justifică filosofia istoriei societatea naţiunilor şi ideologia sa: neo-creştinismul".
Stilul şi gândirea lui Dumitru Drăghicescu sunt fascinante. Diferenţa ontologică o dau pentru el formele sociale. Viaţa cetăţilor naşte artă în antichitatea clasică, când viaţa cetăţilor a fost înghiţită "în universalismul roman", "armonia şi echilibrul formelor", sunt apoi din nou distruse în detrimentul corpului şi în favoarea spiritului, pe care noul universalism istoric îl intensifică şi îl aprofundează în mod excepţional. De aici intelectualismul şi schematismul formelor artei noi, care se deploră. De aici triumful liniei drepte şi al unghiului dur contra seducţiei formelor suple şi contra farmecului formelor ronde şi armonioase. La fel cum universalismul roman, devenit creştin, a lichidat repede arta clasică, tot aşa universalismul actual şi misticismul supra-intelectualist care se anunţă nu au întârziat să acţioneze asupra tuturor domeniilor artei.
Astfel se explică evoluţia actuală a gustului, atât la artişti cât şi în public, nemulţumirea lor de seducţiile artei moderne şi de ce găsesc ei fade formele care fermecau şi seduceau generaţiile trecute''. "Arta nouă prepară disoluţia artei vechi, arta nouă este o lichidare a artei Renaşterii, pe care Renaşterea o lichidase. Prerafaeliţii au fost primii care au dat semnalul acestei lichidări şi au fost astfel precursori ai artei noi". Esenţială este însă distilarea elementelor, după disoluţie, în aşa fel încât să însemne o orientare generală a timpului, cum am întâlni la Paul Claudel sau Francis Jammes.
Iată şi consubstanţializarea cu aserţiunea lui N. Berdiaev "puterile creatoare ale omului nu pot fi regenerate decât printr-o nouă epocă de ascetism religios". Ecce hommo!
Să mai cităm consonanţa dintre Dumitru Drăghicescu şi Gheorghe Brătianu, autorul cărţii de pionierat despre Marea Mediterană, opera lui Jacques Le Goff despre oraşe şi imaginarul medieval.
Este, desigur, una dintre orientările culturii române interbelice. Am aminti, încă, arealul atipic al lui Nicolae Mărgineanu, psihanalistul trimis de Jung să-i predea opera în Statele Unite, opera filosofică a lui Lucian Blaga, teologia lui Dumitru Stăniloae, generaţia din mantaua lui Nae Ionescu, critica ştiinţifică a lui Mihail Dragomirescu, filosofia raţionalistă a lui Rădulescu-Motru...
