Vlad Popescu nu se joacă de-a teatrul. O fi făcut-o în copilărie, pe când părinţii lui s-au dăruit cu totul teatrului. Pe la vârsta adolescenţei, văzuse cum se face şi cum se joacă teatru mai mult decât oricare din generaţia sa. Nu cunosc întregul parcurs şcolar al lui Vlad Popescu şi, sincer, nici nu cred că este de interes. El s-a născut în teatru şi trăieşte în teatru fiecare zi pe care o are la dispoziţie. Îmi plac persoanele care se nasc şi trăiesc în meseria lor. Am cunoscut de-a lungul vieţii câteva, foarte puţine, adevărate. Mari meseriaşi şi - de cele mai multe ori - mari artişti în domeniul lor. De la dulgheri la scriitori, de la şoferi, la actori, de la dascăli la pictori şi de la oameni simpli la mari învăţaţi. Nu există meserie care să nu aibă cel puţin un asemenea om, în fiecare generaţie. Vlad Popescu este călător pe drumul acesta, de ceva timp. S-o fi jucat de-a teatrul cu prietenii de pe stradă, cândva, ca fiu de actor. A fost în scenă, a fost în culise, a fost în sală şi a fost în cabina actorilor foarte mulţi ani, înainte de a fi student la regie şi regizorul de acum. Nu de puţini ani, construieşte spectacole de teatru şi o face cu forţa şi cu talentul unui foarte bun meseriaş.

La Râmnicu Vâlcea, nu s-au prea născut regizori. Teatrul l-a avut cândva pe Gheorghe Marinescu-Goange (1947-2000). Dintre spectacolele lui de teatru, îmi amintesc cu plăcere „În largul mării”, de Sławomir Mrożek şi „Zoo Story”, după piesa lui Edward Albee, amândouă la Teatrul Radu Stanca din Sibiu. La începutul anului 1990. Am scris câteva cuvinte despre aceste spectacole, la vremea lor. N-am văzut, din păcate, „Escurial”, de Michael de Ghelderode, jucat la muzeul din Râmnicu Vâlcea, prin 1993. În ultimii ani optzeci, fusesem spectator la comediile lui Iulian Margu, montate de el însuşi, la Casa Tineretului. „Avantajul liftului asupra scării” şi „Cântec de leagăn pe muzică rock”. Umor de situaţie şi umor de limbaj, de foarte bună calitate. Comedie. Treabă grea pentru orice dramaturg, pentru orice regizor, pentru orice actor. Meserie, cum spun cei care se pricep. Spaţiu de debut pentru viitorii actori de teatru: Gabi Popescu, Luminiţa Erga, Cristian Nicolaie (1959-2025) şi alţi câţiva. Altfel, regia spectacolelor montate pe scenele de amatori de la Râmnicu Vâlcea - cele ştiute de mine – a fost semnată de Dan Micu şi de Silviu Purcărete, de exemplu, care nu erau vâlceni. Regia de teatru asigurată de vâlceni este un drum subţire şi extrem de scurt.

Drumul acesta continuă acum cu Vlad Popescu, autorul unor spectacole remarcabile şi remarcate de comentatorii teatrului ce se joacă la Râmnicu Vâlcea, la Ariel. A mai compus spectacole şi pentru alte teatre din ţară, ultimul la Teatrul de artă din Deva. „Neguţătorul din Veneţia”, de William Shakespeare, despre care Cornel Nistorescu a spus că poate urca cu uşurinţă pe scena oricărui mare festival de teatru de pe Pământ. Vlad Popescu propune spectacole de acest calibru. „Cântecul de lebădă” - arătat publicului vâlcean de curând - poate fi unul din această categorie.

Mărturisesc că reacţia mea la un nou Cehov nu este una favorabila. La noi, montările după piesele acestui mare rus, Anton Pavlovici Cehov, sunt exagerat de numeroase, prin comparaţie cu cele semnate de alţi autori, egali ai lui, cel puţin. Găsesc că se construieşte de multă vreme o adevărată bulă de repertoriu, care s-a format cândva - din cauze nu tocmai artistice - şi a rămas aşa, ca o inerţie a comodităţii didactice de prin instituţiile şcolare de profil. Studenţii exersează Cehov, absolvenţii îşi duc exerciţiile din studenţie pe scenele teatrelor care le oferă primul contract şi aşa mai departe. Cehov este un univers explorat atât de intens în România că poate ajunge să fie citit la un moment dat ca un loc comun, mă gândesc eu.

Vlad Popescu reuşeşte să evite acest neajuns repertorial, alegând un Cehov mic, mic de tot, cu un sâmbure plin de viaţă, uriaş. „Cântecul de lebădă” (1887) este o dramatizare făcută chiar de Cehov după o proză scurtă a sa, „Kalhas”, publicată cu un an înainte în „Peterburgskaia gazeta”, sub semnătura A. Cehonte. Un studiu dramatic, după eticheta pusă de unii comentatori. O provocare mult mai importantă pentru scenaristul şi regizorul Vlad Popescu, cel care pune coperţi groase acestui studiu dramatic şi îl transformă, cu ajutorul lor, într-un spectacol provocator, impresionant, grandios. Prima copertă, compusă din fragmente consistente din teatrul antic. Pentru ele, scenograful Vlad Popescu construieşte un decor pe măsură, grandios şi stilizat, potrivit mai degrabă pentru discursul shakespearian de pe coperta de final. Costumele corului şi ale personajelor ce populează aceste două capitole, de deschidere şi de închidere, sunt, de asemenea, desenate pentru capelani medievali, amintind de cele antice doar prin albul lor de uniformă, uniform. Minotaurul şi masa/podium de sacrificiu, pe care se vor urca pe rând animalul, actorul şi, spre final, regele şi ţarul, sunt desprinse din decorul antichităţii greceşti, cea cunoscută de fiecare dintre noi din imagini şi din lecturile de demult.

Sunetul tobelor, xilofonului şi al instrumentelor numite timpan, de asemenea, construit să tensioneze, vine din teatrul antic prin gravitate şi rezonanţă şi mai puţin prin ritmurile care parcurg cu repeziciune secolele, până la cele moderne, de acum. La fel şi muzica, de atmosferă, în interpretarea corului antic şi surprinzător de explicită (!) prin versuri şi armonii decupate din popul contemporan, spre final.

Şi, la mijlocul spectacolului, întâmplarea nocturnă a bătrânului actor - uitat în teatrul zăvorât peste noapte, după spectacol - şi a sufleorului său. Vasili Vasilievici Svetlovidov (Gabi Popescu) şi Nikita Ivanîci (Camelia Constantin).

După scenele de teatru grecesc ce introduc marile teme aflate în discuţie (destin şi sacrificiu) şi un intermezzo din culisele teatrului contemporan, unde Ifigenia se topeşte în glume fără haz produse de actori în pauza dintre repetiţii, spectacolul devine cu adevărat cehovian. Grandoarea antichităţii se reduce la dimensiunile umane ale fiecărei zi. Destinul îşi face lucrarea. Marile dileme antice sunt frământări cotidiene, fără răspuns. Gloria profesională, oricât de reală sau de închipuită ar fi ea, nu poate ascunde eşecul din viaţa personală. Sacrificiul artistic nu primeşte de nicăieri niciun răspuns. Prin contrast cu secvenţele din teatrul antic, introduse în spectacol de Vlad Popescu, desfăşurarea propusă de Cehov îşi atinge înălţimea de neatins. O maşinărie scenaristică şi regizorală care funcţionează foarte bine aici.

Discursul actorului, secondat de sufleorul său, este dramatic cu adevărat. Întrebările lui au calitate de ecou. Amintirile petrecute înaintea vieţii de actor devin strălucitoare, de neatins. Groapa teatrului este mai neagră şi mai adâncă decât oricând. Un mormânt. Publicul, entuziasmat în sala de spectacol cu ceva timp mai înainte, îşi doarme somnul de acasă, fără recunoştinţă şi fără interes. Fascinaţia pentru actor este acum ori indiferenţă, ori dispreţ. Un fel de „Lăsaţi-l dracu', e-un actor!”, ca să folosesc şi eu un vers ce a făcut carieră pe vremea cântecelor trupei Sfinx. Fac asta numai pentru a spune că nu sunt niciodată încântat de întăritoare muzicale cu versuri ce concurează cu situaţii dramatice şi replici rostite de actori.

Gabi Popescu şi Camelia Constantin sunt, ca de obicei, personajele în care au fost distribuiţi. Vasili Vasilievici Svetlovidov, actorul şi sufleorul Nikita Ivanîci. Marii actori ştiu să facă acest lucru cu toată fiinţa lor. Vasili Vasilievici Svetlovidov, actorul ajuns la capătul existenţei sale fără a-şi trăi niciodată viaţa personală, ca noi ceilalţi. Admirat, aplaudat, idolatrizat şi uitat cu atâta uşurinţă. Nikita Ivanîci, sufleorul folosit întotdeauna ca un instrument şi visând să joace el însuşi replicile pe care le şopteşte din cuşca lui. Iubindu-şi platonic actorul, dispus tot timpul să încaseze reproşuri şi acuzaţii fără temei. Un Minotaur şi o Ifigenia numai buni de sacrificat pentru hrana spectatorului flămând şi nerecunoscător. Un Minotaur revoltat şi înfrânt şi o Ifigenia care îşi acceptă sacrificiul cu încredere în utilitatea lui. Un final firesc şi grandios, tulburat în mod bizar de o trimitere la războiul de lângă noi, fără niciun înţeles. Episod misterios, ascuns sub o avalanşă de secvenţe shakespeariene, un adevărat periplu prin piesele şi distribuţiile marelui englez. Romeo şi Julieta, Hamlet şi Richard al III-lea, cred. Şi multe alte citate din lirica rusă, probabil, şi, înapoi la corul antic şi la secvenţe din scenele de început.

Mi-a plăcut „Cântecul de lebădă”, semnat de Vlad Popescu. Este un spectacol imaginat cu multă îndrăzneală, care pune la un loc teatrul universal din cel puţin trei dintre perioadele lui de glorie, făcându-l să funcţioneze ca unul. Un omagiu adus actorului, talentului şi sacrificiului lui, predestinate de la începuturile lumii şi până la sfârşitul ei. Omagiu actorului, de la cel de pe scena de teatru şi până la cel de pe scena vieţii, asumat, dedicat, gata de sacrificiu în favoarea celor ce supravieţuiesc înfruptându-se din calităţile, din munca, din timpul şi din talentul lui.

Mulţumesc, Vlad Popescu!

Un spectator.