Constantin Gibescu este, în viziunea mea, o ontologie. În termenii lui Constantin Noica, citându-l pe Pierre Emmanuel, profesorul Gibescu era bine ancorat în cer (metafizică, sacru = fiinţă, şi evident, aspiraţie spre Divinitate), cu un complex tematic, pe care-l propunea în alte circumstanţe filosoful citat: “Fiţi înfricoşători de buni”, în context cu „să nu mă răzbunaţi” al lui Vulcănescu, ca şi Paul Claudel: „Omul n-a venit pe pământ pentru a fi victorios, ci pentru a evita înfrângerile”.
În convorbirile lui C. Gibescu, precum în buna filosofie a lui C. Noica, înţelegeai că este vorba despre tine. Crezând în „celula românească” (M. Eliade), Constantin Gibescu producea un discurs într-o retorică elocventă, persuasivă şi memorabilă, care năştea sensuri şi generaţii.
Cartea prof. dr. Gheorghe Deaconu: “Discurs despre ideal” (Fântâna lui Manole, 2009), structurează fundamental opţiunea prof. G. Gibescu. O grilă nicasiană, mutatis mutandis – propunea profesorul C. Gibescu, cu ironia de care amintea N. Manolescu, cu interpretare şi raţionalitate, întotdeauna una însă, cu sentimentul celor nevăzute, poate, din „vanitas vanitatum, omnia vanitas”.
C. Gibescu ar fi spus, după Constantin Noica şi Goethe, „Oricum ar fi viaţa, e bună”. Sigur, toate pot fi un paradox, dar de aici se naşte esenţa firului Ariadnei. Corolarul activităţii lui C. Gibescu stă în hermeneutica textului „Rugaţi-vă, pentru fratele Alexandru” (Constantin Noica, Humanitas, Bucureşti, 1990, Totalitarism şi literatura estului, serie), unde au mai apărut Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Paul Goma etc.
Istoria, să-i cităm numai pe Raymond Aron, K.R. Popper, Hannah Arendt, Alain Besançon, Jean-François Renel, Friedrich A. Hayek, François Furet sau Vladimir Tismăneanu, Lucian Boia, Françoise Thom, produce paliere substanţiale de interpretare şi, numai conceptualizând, putem discuta un complex tematic particular, într-un, evident, context, şi nu din exterior.
Profesorul C. Gibescu înseamnă şi textul ca viaţă, iar, dacă existenţa este o carte, atunci putem afirma: mentorul nostru a scris o operă onestă, admirativă, adnotată, parcurgând o bibliografie multiplă, prin cercetări de arhivă (în sensul destinului şi al inteligenţei multiple), pline de acribie, din pasiune, din gratuitatea pasiunii, un poiein, într-un limbaj conotativ, făcând parte din specia rară a structurilor idealităţii. Pentru generaţii şi generaţii, Constantin Gibescu a fost semnificantul în sine, fără finalităţi şi cauzalităţi, a creat Istorie, iubind ‚’gena românească’’, ceea ce include luciditatea şi paharul cucutei şi, evident, ironia după Socrate, fiind, sub semnul sintagmei‚ “calea regală’,’ cel care a contribuit la devenirea lui Nicolae Manolescu.