Opinii

 

Ce vă mai face plagiatul?

Faţă în faţă cu realitatea activă, interogativă, dilematică, oamenii au reacţii dintre cele mai diverse. A nu se înţelege prin realitate nu ştiu ce adevăruri supreme. Pentru că, în realitate, se operează şi cu ficţiuni, cu perdele de fum, cu manipulări. De cele mai multe ori, din cele mai vechi timpuri. Oricum ar fi ea, realitatea îi provoacă pe oameni şi o bună parte dintre ei reacţionează. Cei care nu reacţionează sunt de mult într-o nefiinţă efectivă sau în una dintre cele mai dizgraţioase dintre nefiinţe: biologic, activi, dar numai atât. Despre cei morţi - numai de bine, despre cei inerţi - nimic.

Reacţiile la provocările realităţii pot fi partizane sau adverse impulsului, mesajului primit. Să ne înţelegem bine: nu vorbesc aici de mesaje venite de la extratereştrii. Pe acelea, se spune, le primesc numai americanii. Domeniu rezervat, care-va-să-zică. Mesajele noastre, româneşti, în limba română, sunt cele care mă interesează aici. Şi reacţia la ele este cea care fascinează.

Vara, care tocmai s-a încheiat, a debutat cu o provocare intelectuală care a venit mănuşă pe cultura artistico-politico-socială la români: plagiatul. Auziţi cum sună: pla-gi-a-tul! Nici n-a fost bine rostit şi hoarde de români s-au arătat preocupaţi de rezonanţa denunţătoare a cuvântului. Dacă e cu noroi, să fie primit, după regula omeniei la destui dintre noi. Dumitru Drăghicescu ar fi încadrat aşa ceva la ceea ce el numea etno-psihologie românească. Nu mă mir că s-a sinucis!

Chiar aşa: ce vă mai face plagiatul?

Mă îndoiesc că dintre cei care l-au rostit, l-au scuipat către ceilalţi, l-au înfăşurat în jurul unui gât protejat de gulere albe şi dantelate, a catadicsit prea multă lume să se ducă la un dicţionar. Pentru că în dicţionar prea puţini şi-ar fi găsit propriile fapte şi temelia propriilor specializări şi titluri cu care s-au împodobit în instituţiile mai mult sau mai puţin şcolare din România. Că veni vorba, pentru înţelegerea mea, plagiatul nu este simpla hoţie a unor fragmente dintr-un text, cum zice la dicţionar. Aceea se numeşte găinărie şi e practicată în masă pe la noi, printre elevi, liceeni, masteranzi, doctoranzi... Pentru mine, plagiatul este însuşirea rezultatelor unei analize mergând pe aceleaşi căi şi argumentând cu aceleaşi dovezi ştiinţifice. Eu l-aş separa pe găinar de plagiator, pentru simplul motiv că titlul de plagiator are nevoie de o fiinţă superioară intelectual. Dar nu vreau să plictisesc.

Preocuparea mea este în direcţia unei alte anomalii. Cum poţi să reacţionezi cu atâta virulenţă la un cuvânt care, chiar dacă sună ciudat, nu este în preocupările tale zilnice? Şi, mai mult, s-o laşi baltă imediat ce acela care te-a folosit rostindu-ţi-l în nas nu mai are nevoie de tine. Hai, că nu-i frumos!

Mie mi-a folosit cu adevărat această întâmplare pentru că mi-a amintit de o cunoştinţă pe care mama a trecut-o din adolescenţa ei în copilăria mea, în cel mai direct înţeles al cuvântului. Foarte bătrână atunci când am cunoscut-o eu, femeia aceasta avea un fel de a privi lucrurile de neînţeles. Îmi place să cred că ea este şi acum acolo, în mijlocul Olteniei, ascultând cuvinte cum este acest plagiat şi spunând într-un final acel “şi-apăi, d-apăi, cum!” cu care dădea înălţimi maxime oricărui subiect în discuţie.

Începem aici un serial de opinii şi îl numim cu unul dintre cuvintele de negăsit în dicţionarele lumii, aşa cum de negăsit este şi reacţia partizană sau non-partizană la cuvinte strecurate între noi, manipulator, fără conţinut.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...