Acum câţiva ani publicam un articol unde încercam să creionez tipologia acelui politician tânăr, care preia hipnotic metehnele seniorului în umbra căruia creşte, cu ale cărui ambiţii se hrăneşte, ale cărui apucături şi planuri de putere şi le însuşeşte, până devin crezul său politic intim, devin normă şi mod de viaţă. La fel, spuneam atunci, stau lucrurile şi în presă, mai ales în presa care se hrăneşte din politică, unde acest discipolat diabolic funcţionează în mod similar între „maeştrii de presă”, cum îi numeam, şi tinerii gazetari dornici de afirmare, de putere, de influenţă, de înavuţire.

Eram şi atunci, ca şi azi, implicat politic, însă implicarea mea a început din dispreţ, nu din admiraţie. Şi din convingerea intimă că nu mai este nimic de făcut, însă am datoria să încerc, nu să ridic din umeri si să trec mai departe. Acest mod de a privi lucrurile e păgubos şi imoral, mi-am zis, nu sunt suficiente lamentaţiile şi gesticulaţia sterilă, de pe margine, ci trebuie să ne murdărim mâinile pentru a schimba din interior alcătuirea politică.
Mai eram atunci convins, iar anii petrecuţi în politică mi-au întărit această credinţă, că tinereţea nu este o virtute în sine, că tinereţea biologică, potenţialităţile acestei vârste, fără armătura unui ideal social sau politic, fără o doctrină proprie, nu valorează nimic. Tinereţea şi avântul vârstei nu sunt suficiente, iar dorinţa de a-ţi detrona liderii pentru a acţiona la fel de mizerabil ca ei nu reprezintă un schimb real de generaţii şi nu denotă evoluţie, progres, primenire. E drept, experienţa politicienilor maturi aduce cu sine şi povara dezgustului, a vinovăţiei, a eşecurilor şi a turpitudinilor văzute sau îndurate, care îi fac mai permeabili, mai predispuşi la tranzacţionarea principiilor, la duplicitate şi trădare. Tinereţea e preferabilă doar în măsura în care aduce un orizont politic inovator, care a asimilat ce se găseşte mai bun şi mai presus de toate, mai moral în valorile trecutului şi se proiectează către viitor în sinteze creatoare. Un edificiu politic durabil nu se realizează decât cu ochii şi cu inima la nevoile ţării. Altminteri, un partid politic întemeiat exclusiv pe interesul personal, care urmăreşte doar satisfacerea unor ambiţii personale sau de grup nu se deosebeşte cu nimic de o bandă de infractori, în înţelesul cel mai strict al termenului.

Unde m-au dus aceste idei, unde mă aflu acum? De curând, pentru că am avut insolenţa de a taxa drept ridicol un text cu adevărat prost alcătuit, am fost catalogat „profitor al sistemului” şi „impostor” de către autor, un jurnalist de aceeaşi vârstă cu mine, deci încă tânăr, însă la fel de înclinat a priori să înfiereze „pauşal” politica şi politicienii ca mai toţi colegii domniei-sale, de parcă nu din râvna acestora (a unora dintre ei) pentru înavuţire cu orice preţ şi-ar plăti şi distinsul domn spezele.

Activitatea politică m-a făcut să îmi doresc mai puţină larmă, mai puţin spectacol şi trufie în jurul meu. De asemenea, mai multă iubire de carte, mai multă instrucţie şcolară pentru camarazii politicieni şi jurnalişti şi mai multă muncă, muncă susţinută, serioasă, temeinică, pe toate fronturile - pentru compatrioţi. Este unica şansă de a mai supravieţui ca neam, în aceste vremuri. Încercând, cu sfială şi cu bună-cuviinţă să păşesc, cu spusele mele, alături de pildele întru desăvârşire ale lui Neagoe Basarab, socotesc că prea multă larmă a dus la sminteală, iar sminteala la risipire, risipirea unei generaţii care şi-a ratat menirea. Iată cât de românesc şi creştinesc rostuite şi de ce nu, profetic proiectate în eternitate erau poveţele domnitorului şi cărturarului Neagoe Basarab, acum mai bine de 500 de ani: „Că, mai întâi de toate este tăcerea, iar tăcerea face oprire, oprirea face umilinţă şi plângere, iar plângerea face frică, şi frica face smerenie, smerenia face socoteală de cele ce vor să fie, iar acea socoteală face dragoste, şi dragostea face sufletele să vorbească cu îngerii. Atuncea va pricepe omul că nu este departe de Dumnezeu”.