Situat în elita profesorală a Vâlcii, afirmat în publicistica de profil cultural, îndeosebi ca una dintre “vocile” critice cu personalitate şi superioară distincţie, Ion Predescu a ezitat, din motive necunoscute, să-şi valorifice editorial textele. Abia în ultimul an şi jumătate, după publicarea excelentei sale teze de doctorat, consacrată unui remarcabil poet şaizecist, (“Cezar Baltag, conceptul şi privirea”), Ion Predescu s-a decis să iasă, în sfârşit, în arenă, oferindu-ne, pe rând, trei volume de critică şi istorie literară: “Metamorfozele fişei de lectură” (Ed. Rotipo, Iaşi, 2014), „Bibliografii metabolizate” (Ed. Rotipo, Iaşi, 2015) şi, relativ recent, “Stil Scriitură Sentiment livresc” (Scrisul Românesc, 2015). Toate s-au bucurat de interes şi au stârnit ecouri dintre cele mai favorabile. Cea mai recentă carte a lui Ion Predescu merită o atenţie specială. În ea transpar toate calităţile scrisului acestui interesant autor, care nu se bucură încă de notorietatea şi situarea valorică pe care le-ar merita. Riscăm această afirmaţie, pentru că ne aflăm în faţa unor texte critice care probează nu numai o certă vocaţie analitică, bun gust şi simţul valorii, ci vădesc multiple alte particularităţi, între care capacitatea de a formula sintetic şi expresiv o judecată de valoare, prin raportare la valori consacrate. Astfel, într-o încercare de evaluare a operei unui remarcabil prozator contemporan, “Constantin Mateescu sau instituirea fiinţialităţii”, Ion Predescu ne oferă formulări memorabile, ca aceasta, de pildă: „Scriitura lui Constantin Mateescu are istoria frazei clasice şi desenul istoriei formelor”. O carte a lui Constantin Zărnescu, consacrată aforismelor lui Brâncuşi, este considerată, cu îndreptăţire, drept “o operă în premieră, onestă şi explozivă”.Despre Eugen Negrici observă cu deplin temei că practică o polemică ce “ţine de aristocraţia spiritului”. Şi exemplele s-ar putea înmulţi. Se impune să observăm, de asemenea, capacitatea lui Ion Predescu de a formula sugestiv diagnostice critice exacte şi inspirate, cum se întâmplă în evaluarea unei cărţi de memorii a lui Nicolae Radu: “Gândirea mitică, magică şi religioasă structurează acest text al afabulaţiei totale, unde timpul se află la intersecţia axei sintagmatice cu cea paradigmatică. Timpul rostitor şi nu rotitor, cum ar afirma Constantin Noica.” Pentru cine a parcurs cartea, judecata critică este perfectă. La fel stau lucrurile atunci când, referindu-se la cartea lui Andrei Pleşu “Parabolele lui Isus” observă că “erudiţia eseistului este exemplară, niciodată însă uscată, inhibantă.” Dincolo de judecăţile critice şi de evaluările valorice ale lui Ion Predescu stau criterii ferme, bazate pe acumulări culturale imense. Lecturile filosofice, critice, estetice transpar la fiecare pas, nu numai prin referinţele textuale, ci şi din ţesătura fină a demonstraţiilor. Din această perspectivă privind lucrurile, putem afirma fără niciun dubiu că autorul de care ne ocupăm reprezintă o rara avis în cămpul criticii literare şi a eseisticii româneşti din zilele noastre.