Structurând / destructurând, golul se poate aşterne peste lume, absenţa fiind cu totul altceva, instituind celestul care tulbură cotidianul. Absenţa / amintire produce sens, desenează capriciile pustiitoare fără pustiu, liniştitoare fără linişte, nu liniştea absolută fiind întemeietoare, ci chipul / umbră, lumina de dincolo de cuvinte, atunci când lexemele nu mai comunică şi retorica privirii şi atingerii se instituie la distanţă, într-un spaţiu securizant, al partenogenezei, ca la Sfinţii Părinţi:
Balada blondelor iubiri
E frumos, e prea frumos la tine-n suflet
E târziu, e prea târziu la mine-n gând
Împărtăşim, împărtăşim aceeaşi taină
Dar nu se ştie, nu se ştie până când.
Prea multe păsări cardinale
Între iluzii se rotesc
Contaminând cu ascensoare
Misterul nostru pământesc.
Îmbătrânim de fericire
Într-o mansardă fără flori
Lăsând păpuşi fără adresă
Pentru serbările din zori.
Visăm frumos aceeaşi moară
Ascunsă-n tragicul decor
Şi măcinăm aceleaşi lacrimi
Când dau părinţii telefon.
Suntem lucizi până la sânge
Nedespărţiti până la cer
Şi nici nu ştiu după iubire
Ce se cuvine să-ţi mai cer.
Cuvintele îşi pierd căldura
Într-un sărut de protocol
Şi tot mai vinovate păsări
Dau eşafoadelor ocol.
Artifexul poeziei îl poţi alege. Complexul tematic te alege, devenindu-i epură, desen ideal, care îţi sugerează, după cum conjecturează Andrei Pleşu, într-unul din textele sale, „cum ar trebui să fie”, „conjugând la optativ, curgerea vieţii noastre aşa cum am face-o noi înşine, dacă am fi în condiţia lui”.
Parafrazându-l pe Young, locuind prea mult în lume, te-ai putea întreba unde este sinele. Răspunsul ar putea fi, ca în poezia lui George Ţărnea, în sensul singurătăţii, transfigurat prin grădinile cascadă din timpul „havuz”.
Aşteptarea transfigurează „timpul”, precum memoria mirungerii poemului, în poezia lui George Ţărnea.
Expresivitatea poeziei lui George Ţărnea celebrează inefabilul care nu devine vag (structurare şi destructurare de semn iconic), semnificantul care nu devine semnificat, o sublimitate despre formă, semn că în copilărie (o hieroglifă aristocrată) a văzut o pasăre căzândă şi toată viaţa şi-a dorit să-i îndrepte aripa.
Mica baladă de dragoste
Sosi la castel către seară
Şi-o cupă cu apă ceru
Dar fata-l văzu de pe scară
Şi două, poruncă dădu.
Din casa cu cupele pline
Se-ntoarse obraznicul paj
O cupă frumoasă şi-o ţine
Pe cealaltă-o dă prin grilaj.
Străinul bea, bea şi Domniţa
Căci setea e lucru regesc.
Dar cum să se stingă arşiţa
Când ochi beţi de vin se-ntâlnesc.
Povestea aici se-ntrerupe,
Căci nimeni cu gândul nu-i dă
că pajul obraznic în cupe
Nu apă, ci vin greu turnă...
Balada este diegeză sincopată, cu final deschis, o opera aperta. Radu Stanca o definea astfel: “Balada este, aşadar, o poezie lirică în care starea afectivă câştigă un plus de semnificaţii prin utilizarea unui material artistic învecinat (dramaticul).’’ “Materialul artistic învecinat” este propriu naraţiunii sau teatrului, pe care balada l-ar putea instrumenta pentru a spori lirismul.
Mica baladă de dragoste este un text al muzicalităţii. Al unui “romantism existenţial”, despre care Ştefan Aug. Doinaş nota: “... Marele său romantism ţine de o zonă mai adâncă a structurii sale, în care sensibilitatea, fantezia şi inteligenţa se contopesc [...], e o lume ideală, în sens estetic, deoarece e plină de scânteietoarea fosforescenţă a tâlcurilor.” Textul baladei presupune o didascalia căreia actanţii i se conformează cu fidelitate. O teatralitate salvată de nuanţe tragice (“Dacă îndrăzneşti, eşti pedepsit; dacă nu îndrăzneşti, nu eşti om integral”) într-un estetic care se perpetuează prin sine însuşi. Mica baladă de dragoste subsumează eterne adevăruri ale inimii precum: “Trandafirul trăieşte fără raţiune” (Angelus Silesius) sau “Iubeşte şi fă ce vrei” (Sf. Augustin).
