Dumitru Drăghicescu prezintă în volumul “Noua cetate a lui Dumnezeu” complexul tematic afirmat în titlu: “Ateii sunt veritabilii precursori, veritabilii Ioan Botezătorul ai lui Isus care va veni, şi ei botează cu apa îndoielii şi a criticii”. Noua cetate a lui Dumnezeu va însemna, în viziunea lui D. Drăghicescu, având în spate bibligrafia eruditului Augustin: Există iubire de sine până la dispreţuirea lui Dumnezeu, adică egoismul care face cetăţile terestre ale naţiunilor, şi că există iubirea de Dumnezeu până la dispreţul de sine, adică abnegaţia şi justiţia, care va face Cetatea lui Dumnezeu, simbolizând astăzi Societatea Naţiunilor. Credinţa reînnoită în Dumnezeu şi în justiţie este singura condiţie a succesului acestei Noi Cetăţi a lui Dumnezeu schiţată la Geneva”. Am citat volumul magnific al lui Dumitru Drăghicescu pentru a sublinia încă o dată cultura enormă a personalităţilor din perioada interbelică, urmând filiera germană sau franceză. Concluzia ar fi: credinţa nu este la îndemâna oricui, ci pentru cei care ştiu că nu trebuie să fii “călduţ”, metabolizând o idee sau alta, şi că, de fapt, esenţialul este a te situa pe o cale, pe un drum şi a găsi singur sensul. Dacă altarul generaţiei rock poate fi ambientalul din clubul Colectiv, cum s-a spus, este o stare de normalitate, care provine din empatia unei generaţii cu raţiunea şi inefabilul.
Este fundamental gestul lui Valeriu Gafencu, care, atunci când, bătut fiind de gardian, aserţionează: “Nu au importanţă bătăile, esenţialul este că lacrimile mele vor dizolva Răul din tine, încât ne vom întâlni amândoi în Rai”. Tinerii nu pot fi (unii) satanişti şi maturii, neapărat îngeri. Invers este mai plauzibil. Toţi suntem oameni. Fiecare om salvat e un argument în faţa Divinităţii, pentru înlăturarea răului din lume. Sensul este şi în cuvintele lui Valeriu Gafencu.