Reportaj

23 August, un subiect încă deschis

23 August este o dată care pentru noi, românii, are o semnificaţie istorică esenţială, departe de a i se fi întocmit o radiografie care să mulţumească pe toată lumea. În 1939, în această zi, s-a semnat Pactul Ribbentrop–Molotov, prin care Germania lui Adolf Hitler a fost de acord să încheie un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică, în ale cărui anexe secrete, Stalin primea dreptul să ocupe Moldova dintre Prut şi Nistru, numită generic Basarabia. Până în vara lui 1940, Stalin a forţat nota, obţinând şi nordul Bucovinei, fapt greu digerat de germani, şi, în plus, că aşa e viaţa, şi ţinutul Herţa, pentru că acesta era traversat de o importantă axă feroviară, de la Cernăuţi la Suceava.
Peste cinci ani, 23 august avea să mai însemne ceva, o acţiune politică, pe care comuniştii şi-au revendicat-o drept actul de naştere şi de legitimare al puterii lor, în timp ce alţii nu se mai satură să o eticheteze drept lovitură de stat.
După eşecul german de la Stalingrad, devenise evident că Germania a pierdut bătălia decisivă, după care, nu putea urma decât înfrângerea. România, aflată alături de Germania, s-a văzut în situaţia de a căuta ieşirea din război. O doreau atât forţele democratice, coalizate în jurul Majestăţii Sale Regele Mihai, comuniştii, aflaţi în ilegalitate, dar şi Guvernul Antonescu, al cărui şef, intitulat Conducătorul Statului, a încuviinţat tacit tratativele cu Aliaţii, în timp ce încerca să-i convingă pe aliaţii germani de loialitatea armatei române.
Hitler avea şi el în mânecă doi aşi, unul era guvernul marionetă condus de Horia Sima, înfiinţat la Viena, iar altul era planul Margareta II, de ocupare militară a României. Pentru Germania, România, cu arcul său carpatic, era punctul vital al frontului balcanic.
Ion Antonescu sperase că Germania, la timpul cuvenit, va anula Dictatul de la Viena. Cât de mult îşi dorea el să facă un armistiţiu cu Aliaţii antihitlerişti o spune unul dintre actorii importanţi ai acelor zile fierbinţi de vară târzie, reputatul istoric Neagu Djuvara. Pe atunci, acesta era tânăr diplomat la Ministerul de Externe. El a primit de la Ion Antonescu misiunea de a merge la Stockholm cu mesajul de răspuns la telegrama sovietică a ambasadoarei A. A. Kolontai. În jurul acestei telegrame, sosite în dimineaţa zilei de 23 august, s-au ţesut veritabile legende, una mai fantezistă decât alta. Neagu Djuvara afirmă sec că, de fapt, Antonescu nu dorea decât o ieşire onorabilă din război, în sensul că România urma să fie redusă la un judeţ din Vestul ţării, neocupat de sovietici, în care să funcţioneze instituţiile statului român. Cam ce obţinuse şi Napoleon, după Leipzig, un fel de Insula Elba, unde să fie împărat. Câte taine are istoria! O a doua condiţie, halucinantă dacă ne gândim la Antonescu drept un militar de carieră, era aceea să aibă la dispoziţie 15 zile să ceară Germaniei să se retragă, fapt ce denotă colapsul mental al unui mareşal, devenit om politic. Şi câţi nu-şi dăduseră cu părerea despre dârzenia lui Antonescu de a-şi salva ţara, în timp ce Djuvara afirmă că acele condiţii acceptate de sovietici erau cunoscute încă din 30 mai 1944. Mai mult, Neagu Djuvara afirmă că Ion Antonescu l-a trimis la drum într-un fel de călătorie spre nicăieri, cu mijloace limitate, adică într-un fel de mai bine nu ai ajunge la destinaţie. Tânărul diplomat trebuise să alerge cu diferite mijloace de transport să prindă avionul de Stockholm din Germania, pe ultima sută de metri. Evoluţia ulterioară a evenimentelor a făcut practic misiunea sa inutilă, el alegând să rămână în Occident, ştiind că dacă revenea, nu-l aşteptau decât o temniţă întunecoasă şi mulţi ani de petrecut în ea.
Desigur că atât URSS, cât şi Marea Britanie aveau interesele lor în înlăturarea lui Antonescu. Atât britanicii cât şi sovieticii se tatonau reciproc, iar Conferinţa de la Teheran de la sfârşitul anului 1943 demonstrase că şi Churchill şi Roosevelt luau în calcul să-l atragă pe Stalin, separat, fiecare de partea sa.
Nu e locul aici să discutăm de ce serviciul diplomatic englez de la Bucureşti era atunci în alertă maximă, de întâlnirile secrete, de care Eugen Cristescu, eminenţa cenuşie a spionajului românesc, ştia totul în amănunt.
Se impune să vedem, în linii mari, cum s-a ajuns la 23 august 1944. Majestatea Sa Regele Mihai era suveran, avea calitatea de cap al armatei şi prerogativa de a-l demite pe primul ministru (reminiscenţă a constituţiei din 1923, păstrată inclusiv de Carol al II-la în constituţia din 1938), conform Constituţiei din 1923, parţial repusă în vigoare de Guvernul Antonescu.
Astfel, putem da un prim contrargument celor ce susţin ideea unei lovituri de stat. Lovitura de stat e dată de un grup de oameni, în mod ilegitim, pentru a prelua puterea şi a o deţine în defavoarea ordinii normale a statului. Or Majestatea Sa era cel care îndeplinea practic un prerogativ constituţional în a-l demite pe Antonescu, în condiţii de o gravitate absolută: apropierea contraofensivei sovietice, scăderea moralului trupelor româneşti, creşterea presiunilor Germaniei (La fel procedaseră în 1943 şi italienii cu Mussolini, demis de Vittorio Emanuelle III şi înlocuit cu marelaşul Pietro Badoglio n.a.). Cei care l-au ajutat erau membri ai partidelor istorice, de facto scoşi în afara legii de regimul autoritar al lui Antonescu, dar liberi să activeze în spaţiul public şi de comunişti, care, deşi în ilegalitate, prin organizarea lor şi relaţiile de la palat, puteau să scape întrucâtva atenţiei serviciilor secrete ale lui Cristescu. Chiar şi în cazul comuniştilor trebuie să fim corecţi. Chiar dacă, ideologic, ei aveau afinităţi cu Moscova, era evident că liderii lor aflaţi în România, precum Lucreţiu Pătrăşcanu sau Emil Bodnăraş, doreau să se mişte înaintea confraţilor lor şcoliţi la Moscova ca să preia controlul, fapt de o evidenţă absolută, rezultată din evoluţia ulterioară a evenimentelor. Practic, în întrunirile secrete ale actorilor răsturnării lui Antonescu, era avansată data de 26 august. Precipitarea evenimentelor, în sensul pătrunderii armatei sovietice în România, în urma străpungerii liniei Nămoloasa-Galaţi, anunţul făcut de Antonescu în sensul plecării pe front în seara de 23 august, i-a determinat pe cei din jurul Regelui că trebuia acţionat.
Astfel, Ion Antonescu, venit din proprie iniţiativă la Palat, alături de Mihai Antonescu (deşi sunt mulţi care afirmă că a fost convocat n.a.), a fost pus în faţa faptului împlinit: armistiţiul sau demisia, iar rezultatul e cunoscut: cei doi sunt arestaţi, închişi în camera-seif unde regele Carol al II-lea îşi ţinuse colecţia de timbre, ulterior fiind chemaţi şi arestaţi toţi membrii guvernului, noul guvern, condus de generalul Sănătescu, preluând puterea. Necesitatea ca regele să se refugieze de la Palat, întrucât a doua zi Hitler, turbat de furie, a ordonat un atac năprasnic al Luftwafe asupra Capitalei, a făcut ca arestaţii principali (Antoneştii) să fie preluaţi de Emil Bodnăraş şi duşi într-o casă conspirativă a comuniştilor.
Un al doilea argument opozabil adepţilor loviturii de stat este acela că Moscova nu a fost foarte încântată de acţiunea comuniştilor români (dovadă că Pătrăşcanu a fost ulterior arestat şi lichidat, nu înainte de a da foc manuscrisului său despre 23 august n.a.), fapt deductibil din reacţia necontrolată a lui Jdanov, care s-a exprimat furios la adresa delegaţiei româneşti care urma să discute condiţiile armistiţiului: Ce aţi făcut, nenorociţilor? (se referea mai ales la implicarea alături de comuniştii de la Bucureşti a partidelor istorice, care practic minau misiunea guvernului marionetă ce urma să fie adus de la Moscova n.a.).
Practic, putem considera implicarea britanicilor în actul de la 23 august drept un act de bunăvoinţă a lui Churchill faţă de Stalin. Ruperea frontului german în Balcani, realizată prin acţiunea de la 23 august, îl apropia pe Stalin de inima Europei. Cum aliaţii deja debarcaseră în Normandia la 6 iunie 1944, iar la 23 august 1944 a avut loc acţiunea insurecţionară de eliberare a Parisului, se credea că aliaţii puteau ajunge la Berlin înaintea ruşilor. Contraofensiva germană din Ardeni însă, i-a întârziat pe aliaţi, după cum afirmă şi adepţii acţiunilor lui Antonescu, rezistenţa românească în Ardeal ar fi permis întârzierea ruşilor. Ei mizează şi pe faptul că Churchill ar fi afirmat neoficial că acţiunea românească a scurtat războiul cu şase luni.
Personal, nu împărtăşesc această opinie, întrucât moralul trupelor române era la pământ, iar când Hitler (pe care un grup de ofiţeri germani, ajutaţi de Aliaţi, nu reuşiseră să-l asasineze la Rastenbrug în 20 iulie 1944) a cerut un general să preia puterea în locul lui Antonescu, răspunsul legaţiei germane: a fost imposibil de găsit generalul. Astfel, şefii de mari unităţi militare au respectat jurământul de credinţă şi s-au conformat deciziei politice.
Se impune să arătăm că la 10 mai 1947 se recunoştea practic, la Conferinţa de Pace de la Paris, apartenenţa Ardealului de Nord-Vest la România. Cu mult înainte, maghiarii protestaseră, iar Stalin le-ar fi replicat: voi, maghiarii, nu aţi făcut ce au făcut românii la 23 august!, referindu-se la slaba opoziţie a lui Miklos Horthy faţă de Hitler, care a dus la arestarea de către germani a guvernului său şi ocuparea militară a ţării.
Personal, fără a cădea în extrema cealaltă, tind să cred că 23 august a fost un act istoric de importanţă naţională, care poate fi văzut mai mult ca o revoluţie decât ca o lovitură de stat. A fost o revoluţie internă, care a dus la înlăturarea unui regim autoritar, chiar dictatorial şi la asigurarea existenţei României ca stat. La semnarea armistiţiului, la 12 septembrie 1944, s-a recunoscut ca dată de întoarcere a armelor 24 august, tocmai ca sovieticii să considere că prizonierii luaţi pe 23 august (în fapt cei 100.000 de soldaţi şi ofiţeri români care, din ordinul noului guvern, au încetat focul faţă de sovietici, aceştia din urmă considerându-i prizonieri n.a.) fuseseră dezarmaţi şi capturaţi, în conformitate cu legile războiului.
În concluzie, actul de la 23 august rămâne un subiect deschis şi înţelegerea sa nu e posibilă în afara investigării documentelor de arhivă. Noi nu putem decât să schiţăm decât o imagine de ansamblu: atât românii, cât şi sovieticii sau britanicii, aveau nevoie de o schimbare de atitudine la Bucureşti: românii pentru a evita inutila vărsare de sânge şi ocuparea totală a ţării – adică dispariţia României ca stat, englezii pentru a câştiga bunăvoinţa lui Stalin sperând că vor ajunge înaintea sovieticilor în Berlin (în fapt au întârziat în confruntările din Ardeni), iar sovieticii pentru a distruge frontul german din Balcani, cu pierderi minime, avansând rapid spre Germania, prin Câmpia Dunării şi Munţii Tatra, şi a implanta un guvern marionetă la Bucureşti.
De la 23 august 1944 şi până la 9 mai 1945 au mai trecut doar opt luni şi jumătate, dar din octombrie 1944 şi până în februarie 1945, deja jocurile victoriei fuseseră făcute. Ca o simetrie a istoriei, dacă la 23 august 1939 s-au pus la punct ultimele detalii dintre germani şi sovietici înainte de a începe războiul, tot într-o zi de 23 august, cinci ani mai târziu, în 1944, lumea întreagă a înţeles că înfrângerea lui Hitler e o chestiune de timp.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...