În analiza precedentă am arătat o vulnerabilitate a sistemului bancar ignorată de BNR – expunerea sistemului bancar la riscul statului ca procent din active. Dar crizele bancare au legătură în special cu pasivele, finanţarea băncilor. Sistemul bancar atrage depozite şi finanţează cu credite. Depozitele sunt din mai multe surse: populaţie, companii, piaţa interbancară. În acelaşi timp, sistemul bancar poate să atragă finanţare prin emitere de acţiuni sau obligaţiuni. Şi acest risc, structura finanţării, este ignorat de BNR. Mai bine spus, sistemul bancar nu este testat faţă de riscul de pierdere a încrederii, care depinde foarte mult de structura pasivelor.
Criza din Grecia a arătat cât de importantă este structura pasivelor. Pierderea încrederii în sistemul financiar bancar a dus la transferul depozitelor din sistemul bancar din Grecia către alte sisteme bancare. Au fost transferate atât depozitele persoanelor fizice cât şi cele ale companiilor.
Ce s-a întâmplat în Grecia nu este un secret pentru nimeni. De aceea este surprinzător să nu găsim în raportul asupra stabilităţii financiare al BNR niciun scenariu advers în care să se simuleze pierderea încrederii în sistemul bancar. Aşa cum arată structura pasivelor în acest moment, nu cred că sistemul financiar bancar din România ar rezista unui astfel de şoc. În acest moment, 55% din pasive sunt atrase de la companii şi populaţie – 44% în 2008. Majoritatea acestor depozite, 93%, au o scadenţă mai mică de un an. Depozitele (finanţarea) atrasă din exterior a scăzut de la 30% în 2008 la 16%. Iar capitalul propriu reprezintă 18% din pasive, 10% în 2008.
Riscul, din punctul meu de vedere, este dat de importanţa din ce în ce mai mare acordată finanţării de la persoane fizice şi companii. În cazul pierderii încrederii în sistemul bancar, aceste depozite sunt cele care vor pleca – run on banks. Cea mai stabilă parte a finanţării o prezintă capitalurile proprii, care sunt la un nivel scăzut din punctul meu de vedere.
Partea bună, totuşi, este că BNR înţelege riscul în sistemul bancar de la această structură a finanţării. Din păcate, alege să-l ignore, uitându-se la evoluţia din trecut (replication scenarios), care arată că o parte semnificativă (cât?) din clienţi îşi menţin depozitele şi după scadenţă. Important este de văzut cum reacţionează în cazul unei crize de încredere în sistemul bancar, iar acest scenariu lipseşte dintr-un raport de 180 de pagini.
“După maturitate, depozitele cu scadenţă sub un an au continuat să fie preponderente (93 la sută din volumul depozitelor atrase de la clientela nebancară, respectiv circa 53 la sută din totalul pasivelor bancare, în iunie 2015). Această potenţială vulnerabilitate este atenuată, în mare măsură, de predominanţa în stoc a depozitelor populaţiei, care sunt caracterizate, în general, printr-o bună stabilitate din punct de vedere al gradului de permanenţă.” (RSF, BNR, 2015)
Este clar că soluţia o reprezintă un transfer al finanţării de la populaţie şi companii către capitaluri proprii.* În acest moment, structura finanţării sistemului bancar, alături de expunerea la riscul de stat, nu oferă, din punctul meu de vedere, imaginea unui sistem bancar solid în faţa unor şocuri adverse.

1) The Bankers’ New Clothes: What’s Wrong with Banking and What to Do about It, by Anat Admati;
2) Toward a run-free financial system John H. Cochrane