Poezia lui Sandu Cătinean se constituie, în istoria mentalităţilor, ca o mitologie a fericirii. Întâlnim retorica de tip clasic şi complexul tematic al adiaforiei, linişte şi livresc, natura naturată şi natura naturans. Bonţida este un spaţiu circumscris de Illo tempore, un spaţiu al libertăţii intremătoare, unde toate elementele se situează într-o ordine prestabilită. Titlurile volumelor: „Amurg Îndepărtat” şi „Destinul Amurgului” propun un discurs liric al unei metafizici împăcate, persuasive, memorabile, fremătătoare de sensuri, al unei concatenări de lexeme şi foneme, care instituie sensul şi mai ales sensul la urmă, adică metasensul.
Personaje: mama: „Floarea de pe câmpuri, mamă/ Floarea cu miros de umbră
Cât sunt de trist, ades’ mă poartă/ Prin această lume sumbră
O visez mereu, sălbatic/ Chiar adânc dacă adorm/ Rătăcesc prin vis, molatec / Pe un braţ de fân enorm
Mama iubită: În seara-aceasta am să te chem, iubito/ Ca să dansăm un vals pe-un mal de ape / Aş vrea ca să te-mbraci ca pentru nuntă / Căci stele din cer ne-or fi aproape / Când soarele se va-neca prin luncă / Să străluceşti, cum străluceşte luna / În dansul nopţii te-oi purta pe braţe / Săruturi calzi ţi-oi dărui întruna / În dansu-acesta-aş vrea să-mi fii mireasă / Noi doi, dansând cu stele din cer / Să zbor în dans privindu-te cum dănţui / Să nu-mi mai pese dacă mâine pier”
Vântul: „Acuma vântul suflă greu,/ Pe uliţa pustie / Cel rătăcind... e dorul meu / Prin strugurii din vie...”
Destinul: Ce mult aş vrea să nu mai lupt cu timpul / Să-mi trec amurgul printr-un nou destin / Să cânt de dor senin, fără de chinuri / Cu-al meu trecut să nu mai fac festin / Ce mult aş vrea să-mi fac mângâi amintirea / Cu timpul să fiu prieten, nu duşman / Să nu mai fiu un trist ce-şi duce crucea /Cercând să-şi scoată visul la liman”
Toamna: „Ce tristă-i toamna fără tine,/ Apusuri reci şi frunze moarte,/ În foc etern culori divine,/ Săruturi calde vântul poarte.../ Ce trişti rămân copacii goi,/ Doar umbre rătăcesc alene,/ Vorbesc şi brazii despre noi adulmecând iubiri eterne.”
Castanul: Îngândurat, păşesc mai trist/ Castanii simt şi mă-mpresoară/ Din ramuri reci se-aude-un cânt/ Ah, cântul meu de-odinioară...
Prin noapte trec îngândurat/ Un trubadur pe sub castani/ Ce-aş vrea să dau la schimb ceva/ Să dau orice, să n-adun ani...”
Toposul „Bonţidei” se instituie într-un tărâm al vrajei aristocratice, unde exorcizările îndepărtează elementele malefice, ajungând să germineze rostul şi nu restul, în aşa fel încât arta de a iubi să fie o prezenţă răvăşitoare, desfoliatoare, în concertul zeilor buni.