Criticul şi istoricul literar Eugen Negrici propune în: „Emanciparea privirii” („Despre binefacerile infidelităţii”, Ed. Cartea Românească, 2014), o carte „dedicată coautorului şi capacităţii lui - aducătoare de satisfacţii - de a se împotrivi habitusului, de a suspenda procesul instituţionalizării, al convenţionalizării şi perimării”.
Textul lui Eugen Negrici este o stare de graţie a contextului, a cuvântului, a conceptului, a stilisticii, semanticii, semiozei, fonematicii, cum rareori se găseşte în cultura română, coupe d’envoie, spre starea genuină: „numai prin exploatarea nonintenţionalităţii care, nefiind controlabilă, dă cale liberă analogiilor, favorizând «orgasmul abductiv», obiectul artistic ar recăpăta pierduta stare de graţie. Pentru o vreme, pentru încă o vreme. Întreţinând, prin năluciri de sensuri noi, climatul de libertate al obiectului artistic, sistematica înnoirii ar putea deveni partenera, perechea, aliata creaţiei propriu-zise, corijându-i pe cât posibil, oribila, irepresibila tendinţă de colectivizare”.
Fiecare rând, fiecare pagină este o formă de existenţă genuină a textului, după ce, mai întâi, autorul devenise o modalitate de bibliografie metabolizată. O sărbătoare, prin lipsa de sărbătoare fosilizată, transcendenţă, prin lipsa religiei, prin experienţă/experierea religiozităţii, pasul heideggerian spre limbajul originar.
Cartea este savuroasă şi evanescentă, năucitoare de sensuri, între perfuzie şi transfuzie, cu nectarul zeilor, pentru o mentalitate care, simţindu-se situată în orizontul seducţiei, accelerează binefacerile infidelităţii...
Una dintre mizele cărţii: „dacă e vorba de obiecte neartistice (cazul ready made), le vom privi cultural, le vom percepe în grila artistică, atribuindu-le calitatea de obiect estetic, căci obiectul devine ceea ce interpretarea îl face să devină şi Nami avea dreptate să afirme că Divina Comedie a lui Eliot şi cea a lui Croce sunt două obiecte diferite”... „În această carte, nu atât îmbogăţirea, înnoirea în sine a textelor (verbale şi non verbale) ne atrage, chiar dacă e eficace şi duce, uneori, la fascinanta schimbare de funcţie, a obiectelor (pe care o izbuteşte curentul ready made). Obiectul, textul, artistic sau non artistic, verbal sau non verbal, nu contează decât ca pretext al unor execuţii reîntemeietoare, pretextul «liberei pulsionalităţi a lectorului» şi al atingerii unei stări de frenezie creatoare”.
„Lectura - în sens barthesian, e înţeleasă ca modalitate de afirmare a «iresponsabilităţii textului»”, importantă „fiind transformarea, mişcarea”.
Şi: „Vom evita, pe cât posibil cuvântul pretenţios operă întrucât nu există opere (în absolut), ci doar procese permanente de creaţie, coevenimente. Dat fiind rolul excepţional al interpretului în procesul receptării, îl vom numi, adesea coautor, în timp ce textul, pe care acesta îl percepe înnoitor, va purta şi numele de cotext. Şi, la drept vorbind, nu de puţine ori, nu de texte va fi vorba, ci de pretexte...”
Cât de sintetizator este capitolul: „Poietica receptării înnoitoare” (als ob „ce-ar fi dacă”), citându-l pe C.S. Lewis, cu sintagma „surprindere ideală”, ceea ce ar putea fi tradus în limbajul postmodern, al conceptului, prin stilistica emancipării privirii din binefacerile infidelităţii. Postmodernismul vorbeşte, în eseul cinematografic, fotografic, despre fiziologii şi nu despre metafizică. Este o altă tipologie de lectură, în manieră recentă, care ar putea consta în a descoperi lumea ca un segment, ca un ecorşeu al, totuşi, capriciilor involte din strategiile: „naturalia non sunt turpia”.
Eugen Negrici îşi asumă rolul bunului samaritean, după cum mărturiseşte, activând impulsul compensator - reîntemeietor din logica minţii şi a inimii lectorului, toate pentru ca acesta să devină: „altceva, de văzut.”
Fiecare formulare de capitol este inedită, incitantă, germinând sensuri şi liniştea / neliniştită din melodia romanţei franceze, cu text despre deja vu: „Locuri prielnice imaginaţiei înnoitoare. Ce ne incită să revizuim, să transformăm, să mişcăm...”, „Informul. Exprimări indistincte, nedesluşite, neinteligibile (Investiri, fertilizări)” sau: „Atragerea privitorului în «cercul magic al creaţiei». Privitorul binevoitor stimulat cu placebo. Practica formelor nedesluşite”, „Privilegiul «plutirii în vag». Un involuntar sfumato”. La fiecare paragraf întâlnim operaţii de transsubstanţiere: „Curentul ready made a multiplicat sensurile obiectelor şi conexiunile lor, ca şi capacitatea de vibraţie analogică a lumii”.
În „Iluziile literaturii române”, Eugen Negrici, în subcapitolul: „Şi o replică în spirit european, o viziune scutită de ifose” (implicită denominaţie), discută: „Istoria literaturii române moderne”, de Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu şi Tudor Vianu, afirmând: „Considerăm volumul ca pe unul ce ne pregăteşte pentru înţelegerea circumstanţelor apariţiei literaturii moderne. Doar ne pregăteşte.’’
O carte lucidă, deschizătoare de drumuri, care ar fi trebuit să structureze cultura română, dar, o istorie haină, care a venit după 1944, a scos-o din paradigma culturală a sensului.
„Emanciparea privirii” a lui Eugen Negrici apare într-un context, comparabil, care trebuie gândit altfel. După 1989 sunt scrise istorii ale literaturii române, auctoriale. Nicolae Manolescu, Marian Popa, Alex Ştefănescu, Ioan Holban şi, la alt palier, Dumitru Micu, Ion Rotaru, concep cărţi, în această tipologie. Paradigma s-a schimbat. Ochiul postmodern doreşte o lectură ca expresivitate involuntară, unde canonul se schimbă, se pune în mişcare, nu mai este structurat numai de criterii estetice, care dau sentimentul lucidităţii şi din sintagma „expresivitatea involuntară”, într-un tangaj înnoitor cu expresivitatea la vedere. Plusul, revoluţionar, pe care îl aduce Eugen Negrici, înseamnă cultivarea expresivităţii involuntare, conceptul sau, într-un tangaj murmurător, cu expresivitatea voluntară, pentru ieşirea din robie a lectorului înfeudat (având feuda, are şi un eu hipertrofiat), transfigurat de eufoniile celebrului cor. Criticul propune înnoirea canonului în general, apăsat, descoperind expresivitatea involuntară în texte excelente, precum: „Amintirile colonelui Grigore Lăscusteanu”, „Arhondologia Moldovei”, a paharnicului Costandin Sion, ghidat de procedurile ready-made, rebotezând, prin substanţializare, „Arhondologia” cu titlul „Scene din viaţa privată. Studii de moravuri româneşti”. Demersul critic, opera, textele profesorului Eugen Negrici instituie sensul, ontologia. Altfel spus, conjecturează, cu asprime, „sinceritate îngândurată”, despre ceea ce ar putea fi lucid în cultura română. Şi moral. În sensul lui Nietzsche, Eugen Negrici se apropie de operele literare, şi nu numai literare, precum bolnavul, care arde în el diavolii genealogiei consangvinare, bolnav de agonal, de polemică, pentru a găsi (a fi gasit de) apoi scriitura, stilul, liniştea, destinul...
Volumul „Emanciparea privirii” este cu un pas înaintea teoreticienilor literaturii române amintiţi mai sus, ca istorici literari: Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ion Pop, Matei Călinescu, Al. Călinescu, Mircea Martin, metamorfozând experienţele livreşti fundamentale, oponente, parcurse de Vasile Pârvan, Gh. Brătianu, Ovid Densuşianu, Mihail Dragomirescu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu.
Alt context favorizant pentru discuţia despre „Emanciparea privirii”, despre Binefacerile infidelităţii, Iluziile literaturii române, ar fi replica lui Eugen Negrici faţă de opera lui Nietzsche („orice formă de înnoire e o formă de fidelitate”), comparabilă cu replica lui George Enescu din „Oedip” faţă de acelaşi filosof. Complexul tematic ar fi: cât tragic există în cultura şi literatura română şi formele lui de sublimare.