Ştefan Găitănaru este gramatician, în sens clasic, lingvist, semiotician, poet, critic literar şi, acum, prin volumul “Codul lui Dracula”, romancier. Bibliografia subiectului “Dracula” este amplă, diversă, impunând un mit bazat pe mysterum tremendum, în accepţia lui R. Otto.
Ar fi apoi cealaltă bibliografie a tehnicilor manipulării. Mitul lui “Dracula” se formează pe baza cronicilor săseşti şi slave, diferite ca interese, primele propunând un actant negativ, Vlad fiind într-un agonal total cu negustorii saşi, celelalte focalizând “pete” luminoase asupra domnitorului muntean, ca un predecesor posibil al lui Ivan cel Groaznic. Cronicile slave despre “Dracula” au fost cartea preferată a lui Ivan cel Groaznic. Cronicile săseşti despre “Dracula” devin primul best seller al lumii, beneficiind de descoperirea tiparului (Gutenberg).
Se cunosc apoi momentele eclatante pentru instituirea mitului “Dracula” şi prelungirea până în epoca post-modernă.
Prima monografie despre Vlad Ţepeş aparţine lui Ion Bogdan (1897). Au urmat academicianul Nicolae Stoicescu, Ştefan Adreescu, Radu Florescu, Matei Cazacu, Vergatti, iar în plan literar mitul se refuncţionalizează în 1896-1897 prin cartea lui Bram Stoker. Autorul celebrei “N-a dansat decât o vară”, Per Olof Ekstrom va scrie un volum memorabil despre Vlad Ţepeş.
Despre cronicile săseşti şi slave, care îl prezintă pe Vlad Ţepeş, trebuie să amintim cartea lui Ioan Stăvăruş şi volumul lui Constantin Zărnescu “Patimile lui Dracula”.
Romanul “Codul lui Dracula”, de Ştefan Găitănaru, are structurile de adâncime ale unui best-seller, prin scenariul erotic, practica semnificantă a seducţiei lectorului, folosind scriitura evanescentă, melodioasă, concatenată prin diegeza (trama epică), având funcţii inedite în stilistica mesajului comunicaţional. Insolitul romanului derivă din umanizarea personajului.
Stilistica romanului este construită într-un complex tematic latent, în aşa fel încât o istorie, ca manifestare a magiei negre, hidoasă şi inconştientă în acelaşi timp, cum a fost, cu sincope izbăvitoare, perioada lui Vlad Ţepeş, se poate translata, prin discursul îndrăgostitului/îndrăgostitei într-o hartă umană a parcursului persoanei, ultima singurătate, în conceptul de “personae”.
Ştefan Găitănaru, în discursul său epic, setează epoca “Vlad Ţepeş”, istoric, sociologic, ca strategie militară, economic, într-o vacuitate de tablouri înspăimântătoare, pentru cel care crede în raţionalitatea istoriei (raţiunea se magnifică), salvarea venind, de fapt, din imprevizibilul, nestructurat, nehermeneutizat, al poveştii de dragoste.
Erotica din romanul lui Ştefan Găitănaru este o metaforă a sensibilităţii din mit şi nu a sensibilităţii rutiniene, precum în fosilizările din rutina cotidianului sau a istoriei instrumentalizate. Povestea de dragoste din romanul “Codul lui Dracula”, melancolia ei, devine un concept, iar retorica verbului tranşează lumile, vieţile, la propriu, şi apoi la figurat, în sensuri, în argumente pentru sublimarea păcatului originar.
Textul, contextul, în proza lui Ştefan Găitănaru, propun ousia livrescului, într-o panoramă despre tranfrasticul cotidianului. O astfel de istorie are nevoie de perfuziile romancierului subsecvent literal/literare ale erosului pentru a asculta sensurile din sintagma: Kahetos Demiurgos. “Evanescenţa” (forma) de a te pierde într-un personaj ajunge opusul săgeţilor otrăvite dintr-o epocă buimacă (ceea ce ar mai fi ceva), dar în fond regresiv barbar.
Luca, Anastasia, Katrine, Vodă devin, într-o alternanţă de Hollywood, şi secvenţe de minimalism, diferenţiale ontologice, circumscriindu-se în metalume, puse în pagină prin răsfrângerile de tip lexematic. Rareori în proza românească se poate întâlni o sinteză de evenimente istorice, iniţiere religioasă, secvenţă postmodernă a stilului precum în fragmentul “Niciodată nu e destul, suflete. Dacă îl omoram pe Mahomed, dacă m-ajuta Matei, dacă sărea şi vărul meu Ştefan şi-l îngenuncheam definitiv, poate aveam o mulţumire. Atunci avea rost chiar să mă reculeg într-o sihăstrie. Dar înţeleg de la tine că măcar am făcut ceva: am ajutat pe oamenii de sfântă credinţă să caute drumul bisericii. Dacă şi un diavol ca mine s-a îndreptat spre biserică şi prin calea pocăinţei s-a mântuit de păcat...” - pagina 232.
Lingvistul Ştefan Găitănaru va urmări în fiecare textualizare raportul, schimbător de lumi, între tantum-tantundem, celebra distincţie din Augustin, interpretată şi de Eugeniu Coşeriu, invitat al Universităţii Piteşti.
Dincolo de hermeneutică, textul capătă şi valenţele antihermeneutice, coupe d’envoie, bucuria, de fapt, prin care descoperi originarul, sufletul (suflete, cum spune autorul).