Eu cred în minuni. Căci altfel n-aş fi ales să scriu rândurile acestea niciodată. Pe Verocika nu o cunosc personal. Adică nu ne-am dat mâna în mână până acum. Cred că oamenii care se iubesc, oriunde ar fi ei în lumea asta, se simt fără atingeri. Se bucură de simpla cunoaştere a existenţei lor şi se completează ca toamna mea răcoroasă după vara toridă. Verocika lucrează cu minuni. Le inventează, le colorează, le croşetează, le lipeşte, le dă mai departe. De fapt, ea ştie mereu unde trebuie să ajungă. Sper să nu se supere pe mine, dar ea e televizorul meu şi canalul meu de ştiri totodată. Desigur, e mult mai frumoasă decât un aparat, dar rolul e important. O ţin cu mine ca pe o cutie de bomboane amandine, pentru că mă interesează ce se va întâmpla bun lumii. Pentru că moartea, disperarea şi agresivitatea din televizoarele reale m-au sfâşiat cât să spun nu şi să deschid o altă uşă. Pe cea a ei, unde eu îmi imaginez că scrie „Roz, nu război”. Verocika mi-e dragă pentru că ea face parte din categoria celor care se opun feliuţei de lume care spune că nu, nu poate schimba nimic. Eu ştiu că ea are puteri. O are şi pe Lola. De dragul prieteniei lor am cumpărat un fard de pleoape pe care scrie Lola. Ei bine, e cam strident, era singurul, dar poate, într-o zi, îl va folosi. Nu neapărat într-o zi minunată, ci într-o nouă zi cu minuni. I-am spus şi ei într-un mesaj. Eu nu ştiu să fac miracole. Dar ştiu că cele mai frumoase fapte pleacă din inimă, nu dintr-o baghetă. I-am mărturisit că mi-ar plăcea ca rândurile acestea să aibă efectul unui balon de săpun care explodează în suflet. Măcar ca răsplată pentru faptul că ea îi învaţă pe alţii cât de important e să fii acolo. Să pui şi tu un zâmbet pe masă. Să laşi de la tine, căci şi lumânările de ard de tot la un moment dat, din aceeaşi cenuşă, se ridică altele. Pentru mine Verocika e ca un far, acolo lângă mare. Ca o perdea cu roze prin care lumina răzbate lăptos. E ca un semn din cărţile ei frumoase pe care le împarte cu noi şi ca un pansament pe durerile care, parcă, uneori ne aseamănă şi ne adună. Pentru mine ea e stăpâna tuturor îndemnurilor care spun că fapta dulce mult aduce. Şi prietena îndepărtată care ia de la ea şi dă la alţii, fără să ceară înapoi. Cred că Verocika ştie, ca şi mine, că cele mai mari dezamăgiri se nasc din cele mai copleşitoare iluzii, din cele mai dulci promisiuni, din cele mai înalte aşteptări şi mai ales din cele mai lungi absenţe. Poate abia când suntem trecuţi prin multe ne deschidem tot mai tare, lăsând frica deoparte. Oricum ar fi, ea mi-a spus că minunile iau forma inimilor noastre. Iar eu mă rog în fiecare zi să nu ne lipsească credinţa. Când mă întreabă, îi spun fiicei mele că minunile se întâmplă atunci când Dumnezeu închide ochii şi strânge tare din ei. Căci şi el face la fel ca oamenii pe care i-a creat cu puteri nebănuite. Atunci când ne-om întâlni şi ne-om bucura de întâmplarea asta, eu vreau să povestim despre lucruri simple. Despre cum am rămas noi pe pământ şi despre cum, însoţind un gest şi o urare, încolţim extraordinar mai ales atunci când suntem risipiţi. Dragă Verocika, eu alte cuvinte n-am găsit. Să nu mă întrebi niciodată ce am făcut cu viaţa mea, căci cunoşti răspunsul deja. Ca şi tine, am cheltuit-o toată pe lucruri care să conteze în urma mea. Şi chiar de nu recunosc, să ştii că toţi se tem căci după ei nu mai rămâne nimic. Dragă Verocika, te rog, când mai ai timp, lasă-mă şi pe mine să croşetez o jumătate de minune cu tine. Nu e nimic mai frumos decât să te sădeşti în inimile altora şi să ai răbdarea de a înflori.
Cu o prietenie pe care nu o pot explica mai bine,
Anduşka