Maestrul Mihail Ştefănescu este erudit (erudiţie muzicală), ştiind că prejudecata nevindecabilă, într-un timp buimac sau al dispreţului (A. Malraux), după care aventura intelectuală nu poate exista decât dacă instituie dubiul generalizat, nu are nici cel puţin „frilozitatea” cunoaşterii viitoare, ci ignorabilul curent.
Concertele Filarmonicii Ion Dumitrescu, din Râmnicu Vâlcea, unde transfigurează sensuri Mihail Ştefănescu, îmi amintesc de toposurile copilăriei, când învăţam cu profesorul Gh. Bobei, despre asceza spiritului din Bela Bartok, irepetabilă şi românească, ajunsă apoi în textele lui Marquez izbăvitoare.

Memoria noastră este traversată de regresiile anamnetice şi, aproape totalitar, de amnezia metafizică. Ceremonialul Filarmonicii propus de maestrul Mihail Ştefănescu este: „asemenea săgeţii, care preluând vibraţia corzii, devine în zbor mai mult decât pare a fi” (Rainer Maria Rilke, Elegii Duineze).
Câmpiile memoriei sunt taină în voce, suflet, prin manifestari de context muzical, de plenitudinea infidelităţii începutului.
O palingenesie de nostalgii paradisiace, de o rară reverberaţie, rostită dirijoral şi instrumental într-un oraş unde locuitorii sunt „îmbătrâniţi de istorie” (un elogiu).
Maestrul Mihail Ştefănescu are retorica dirijorului, care se manifestă prin puls, impuls, concentrare, memorie, inteligenţă, cultură muzicală, echilibru, diferenţa specifică a armonizării, toate necesare pentru o carieră memorabilă. Atributele amintite îi dau forţa strategului în faţa unei armate, care, fără bagheta dirijorului, ar fi în faţa unui eşec, în faţa unui oraş care, supus avalanşei de zgură aşa-zis culturalp, are nevoie de bibliografii culturale metabolizate.
Partitura propusă are forţa devastatoare a textului şi metatextului muzical, precum murmurul şoaptelor taumaturgice.