BNR nu ascunde faptul că intervine în piaţa valutară. Cam aşa vede BNR lucrurile când vine vorba despre cursul de schimb “Da, Banca Naţională poate influenţa direcţia cursului. O poate influenţa, dar n-o poate determina.” (Adrian Vasilescu, consilier BNR).
Banca centrală nu înţelege că intervenţiile în piaţa valutară influenţează preţul actual al leului exprimat în altă valută, dar mai ales influenţează preţul viitor prin distorsionarea comportamentului actorilor din piaţă. Intervenţiile discreţionare şi opace ale băncii centrale introduc atât un cost în economie, participanţii încearcă să ghicească când intervine şi când nu, dar mai ales un sentiment fals de securitate.
Motivele pentru care BNR intervine în piaţa valutară sunt multiple şi se schimbă aleator. Până în 2008, banca centrală intervenea în piaţa valutară pentru a stopa aprecierea leului. Ciudat, având în vedere că o apreciere a leului ar fi redus (teoretic) inflaţia prin preţuri mai mici ale importurilor, dar mai ales ar fi redus creşterea economică prin contribuţia negativă a exporturilor nete. O creştere economică mai mică ar fi atenuat aşteptările de creştere economică în viitor (randamente mai mici) şi ar fi dus la o cerere mai mică pentru credite. Efectul final ar fi fost o inflaţie mai mică, ceea ce era, şi este, obiectivul principal al BNR şi al politicii monetare. Dar banca centrală, la presiunea grupului de exportatori, a intervenit în piaţa valutară şi a temperat aprecierea leului.
În iulie 2007 şi apoi în octombrie 2008, banca centrală a intervenit cu toate forţele pentru a tempera deprecierea leului faţă de euro. Ca în orice luptă (în viziunea BNR se luptă cu speculatorii) există şi victime colaterale. De această dată, victima colaterală a fost economia României. Importantă este motivaţia pentru care banca centrală a intervenit. BNR a oferit ca de obicei mai multe explicaţii, dar una singură mă intersează astăzi. Banca centrală ar fi intervenit pentru că o depreciere ar fi dus la creşterea preţurilor. Cum BNR ţinteşte inflaţia, nu putea să permită o astfel de situaţie. Totuşi, istoricul de aproape 3 ani de ţintire a inflaţiei arăta mai mult o bancă centrală care nu este foarte grăbită să ducă inflaţia la ţintă.
Banca centrală răspunde doar la deviaţii ale inflaţiei măsurate de IPC de la ţinta pe termen mediu. O depreciere de curs, la fel ca şi o creştere de TVA sau a preţului petrolului, nu are un efect permanent asupra preţurilor în primă fază. De exemplu, în 2010, după ce Guvernul a crescut TVA de la 19% la 24%, inflaţia a crescut aproape de 9%. Banca centrală, foarte corect, nu a crescut dobânda de politică monetară şi nu a luat alte măsuri de înăsprire a politicii monetare. Banca centrală estima că acest efect este doar temporar având în vedere că era vorba de un şoc nominal. Înăsprirea politicii monetare ar fi avut loc doar în situaţia în care o parte din creşterea preţurilor observată imediat ar fi fost încorporată în aşteptările populaţiei şi ar fi dus la creşterea preţurilor pe termen mediu şi lung. Decizia BNR de a aştepta a fost corectă, iar inflaţia a continuat tendinţa de scădere. La fel, deciziile BNR de a nu răspunde imediat la creşterea inflaţiei în urma creşterii preţului petrolului au fost corecte.
BNR înţelege care sunt şocurile nominale şi ştie că nu este optim să reacţioneaze imediat când observă astfel de şocuri. Totuşi, susţine că în 2008 a înăsprit politica monetară, ignorând efectele pentru economia reală, pentru a proteja economia de creşterea inflaţiei pe termen mediu şi lung. Decizie ciudată având în vedere că BNR a reacţionat diferit la şocuri similare, preţul petrolului şi creşterea TVA.
Există un alt aspect care pune sub semnul întrebării reacţia BNR din 2008. Relaţia rată de schimb-preţuri nu este aşa cum o descrie banca centrală. Deprecierea de la sfârşitul lui 2008 nu s-a transformat în creşteri de preţuri. Mai mult, după 2008, preţurile au continuat să scadă, în timp ce leul a continuat să se deprecieze. BNR nu avea cum să ştie cu certitudine acest lucru în acel moment, deşi existau unele dovezi. În acel moment, banca centrală vedea doar relaţia anterioară dintre inflaţie şi curs de schimb. În grafic se vede cum ambele cresc şi scad împreuna (oarecum). Corelaţie şi atât? Când ne uităm la cauzalitate vedem că lucrurile stau diferit de cum ne-am fi aşteptat. În perioada 2005 - septembrie 2008, inflaţia este cea care explică (în mare parte) dinamica ratei de schimb şi nu invers. Astfel, BNR deja ştia în 2008 că o depreciere nu se va vedea în preţurile pe care le măsoară IPC, iar o intervenţie pentru a stopa deprecierea nu-şi avea rostul din acest punct de vedere. (Pentru relaţia rată de schimb inflaţie, vezi şi IMF – Romania Selected Issues, March 2015)
În România, politica fiscală este găsită vinovată pentru orice merge prost în economie. Chiar şi analizele venite dinspre BNR susţin această ipoteză. Când vine vorba de politica monetară, analizele BNR, cât şi opinia generală, transmit imaginea unei politici monetare optime. Dar nu este aşa. Există foarte multe dovezi care arată că politica monetară a fost prociclică, a reacţionat greşit în 2008 împingând economia în recesiune mai repede şi mai adânc, iar acum este iar prociclică. Dintre cele două, doar politica monetară are puterea de a arunca economia în recesiune sau să exagereze o perioadă de boom. Politica fiscală are nevoie de o politică monetară prociclică pentru a avea aceste efecte, pe când politica monetară poate să facă totul cu sau fără ajutorul politicii fiscale. De aceea este foarte important să înţelegem politica monetară.
