Interviu

Rotaru Jipa: „Cei care fac legile în ţara asta ar trebui să readucă în prim planul preocupărilor educaţionale cuvintele patriot şi patriotism”

Profesor universitar, doctor, Rotaru Jipa, s-a aflat în perioada 5-15 iunie 2015, la Simpozionul „Ştiinţă – Istorie – Intelligence”, desfăşurat la Prundeni

Domnia sa a avut amabilitatea de a ne răspunde la câteva întrebări, în cadrul interviului realizat pentru televiziunea VTV. Despre ce înseamnă istoria militară, patriotism, mareşal, onoare, tragicul ca limită şi depăşire, în viziunea unui profesionist, aflaţi citind interviul de mai jos, realizat de profesorul doctor Ion Predescu.

Reporter: Noi avem această idee de a prezenta personalităţile şi această idee de a le cere să îşi prezinte biografia, mecum ipso. Aş vrea să ne spuneţi câteva cuvinte despre dumneavoastră sau să ne prezentaţi un parcurs al dumneavoastră...
Rotaru Jipa: Sunt român curat, fiu de români curaţi. Şi sunt de la ţară, pentru că veşnicia de acolo vine... Am avut şansa, poate şi datorită faptului că am fost un pupil silitor şi mi-a plăcut cartea, am avut şansa să parcurg toate etapele de pregătire, inclusiv o şcoală militară, inclusiv o facultate, inclusiv un doctorat şi să ajung, la rândul meu, conducător de doctorat, profesor universitar şi să îi educ sau cel puţin să imprim, atât cât am putut eu, acest spirit patriotic, pentru că predau istoria şi mai ales istoria României.

Am predat mai bine de 35 de ani în Academia Militară, am fost profesor la catedra de Istorie a Poporului Român din Academia Militară. Am condus apoi, după Revoluţie, şi doctorate. Am fost şi directorul Muzeului Militar Naţional, o etapă excepţional de frumoasă din carieră, timp de şase ani. Muzeul funcţionează şi astăzi aşa cum l-am conceput şi l-am realizat atunci, prin anii ’87, ‘89, până au venit acele evenimente, care aveau să schimbe din temelii cam tot ceea ce ne înconjoară, dar n-au putut să ne schimbe felul de a fi, n-a putut să ne fure acea părticică bună, zic eu, când mă refer la oamenii dedicaţi neamului şi consacraţi propăşirii lui. Aşa am crescut, aşa am muncit... am satisfacţiile, pe care le am. Acum sunt pensionar. Mai scriu, mai citesc şi, din când în când, mai vin şi pe la Vâlcea.
R: Printre mentorii dumneavoastră, pentru că istoria culturii, de fapt, este şi o istorie a mentorilor, aţi avut profesori universitari, personalităţi fascinante, oameni care o propus o paradigmă culturală şi de nişă, în domeniile lor, adesea geniali....
R.J.: Am avut. Din păcate, acum se împlinesc şase ani de când s-a dus la cele veşnice, acolo unde îi e locul, un mentor, care pentru mine a constituit nu numai un frate mai mare şi un îndrumător, dar şi un apropiat căruia îi destăinuiam orice în afara celor stricte, structurate de meseria noastră de istorici. Este vorba de marele român, profesor univeristar şi vicepreşedinte al Senatului într-o legislatură, profesor univeristar doctor Gheorghe Buzatu. Are publicată o operă de o vastitate aproape incomensurabilă. Chiar dacă aserţiunea pare exagerată, eu l-aş pune pe Gheorghe Buzatu alături de Iorga vis-a-vis de volumul şi de capacitatea de studiu şi de lucrări apărute, cu tematică deosebit de complexă, de dificilă, asupra căreia multora le este frică să se apropie. Zic eu, fiindu-i apropiat şi prim-vicepreşedinte la Liga Mareşal Antonescu, pe care împreună am înfiinţat-o, am colaborat frumos şi am avut ce lua de la dumnealui, înspre binele celor scrise de noi şi mai ales a celor, care ne-au citit cât de cât.
R: Ceea ce este foarte important. Istoria, parcă, nu este întotdeauna o poveste frumoasă. Istoria este o poveste, care trebuie să prindă sens, iar, din disertaţia dumneavoastră de la simpozion şi din modul în care aţi condus, am văzut verticalitate în discursul propus cu gen proxim şi diferenţă specifică.
R.J.: Mulţumesc pentru apreciere, şi vă spun, cel puţin din perspectiva mea, nimic nu a fost exagerat. Totul pentru mine a fost normal, pentru că mă aflam într-un ambient cu totul aparte, oameni deosebiţi, ceea ce am cunoscut acolo, la Vâlcea. Am ascultat, am cunoscut, am conversat şi am rămas, într-un fel, prieteni. Unul dintre aceşti prieteni rămâne pentru veşnicie domnul Ion Măldărescu.
R: Istoria militară are o anumită paradigmă, care ţine de exactitate şi, spuneaţi dumneavoastră, de sentimentul patriotic intrinsec. Atunci, istoria militară sau studiul istoriei militare, din perspectivă, din grilă militară, este diferit de restul cercetărilor istoriografice?
R.J.: Istoria Militară este ceva aparte, iar istoria militară a unui neam defineşte într-un fel caracteristicile şi felul de a fi al neamului respectiv. Asta în general. Vorbind la concret, istoria militară românească este istoria ţăranului român, pentru că soldatul a fost, în cele mai multe situaţii, ţăran. În cele mai multe cazuri, mai ales atunci când s-a aflat în vâltoarea luptelor pe câmpurile unui război de independenţă, dacă ne gândim la ’77-’78, pe vremea războiului de întregire naţională, dacă aveam în vedere participarea Armatei Române la Primul Război Mondial şi, în sfârşit, pe vremea luptelor pentru reîntregire naţională, dacă avem în vedere al Doilea Război Mondial, atunci când, graţie înţelepciunii, devotamentului, pătrunderii absolute a spiritului acesta patriotic, a celui care se afla atunci la cârma ţării şi care venise la cârma ţării ca să salveze şi să reîntregească România, ciuntită în vara lui ’40, este vorba de generalul şi apoi mareşalul Ion Antonescu, toate acestea, spuneam, vin să confirme că istoria militară este aparte, dar ea aparţine poporului. Ea aparţine neamului respectiv şi nu putem vorbi de ceva separat, de ceva în alt tărâm, decât în cel al istoriei de ansambu a neamului, pentru că, aşa cum spuneam, soldatul român a fost ţăranul român, ofiţerul român a fost intelectual român sau acele alte pături mijlocii, toţi au fost conştienţi şi convinşi şi aşa au crescut, că slujesc neamul şi ţara şi că, pentru neam şi pentru ţară, oricând trebuie să fii în măsură să-ţi dai viaţa. Aceasta este istoria militară, acesta este specificul ei. Aşa am predat-o noi la clasă ani de zile şi eu cred că felul în care noi am conceput-o şi am predat-o a fost folositor tuturor, celor care ne-au fost studenţi, dar şi altora, care au avut şansa să ne asculte sau să ne citească unele dintre lucrările pe care am avut bucuria de a le elabora.
R: În istorie se spune că eroul este tradiţional şi fundamental şi, uneori, este diferit de martir. Eroul este cel, care luptă cu armele, luptă cu strategii, iar martirul mai ales cu sufletul (tymos)...
R.J.: După părerea mea, eroul este mai mult decât martir. Poţi să fii martir fără să fii erou, dar nu poţi să fii erou fără să fii şi martir. De aceea eu cred că eroul nu poate fi decât unul, care îşi înţelege menirea, îşi înţelege rostul şi unul care înţelege că principala lui menire este să apere nişte idealuri. Ori ideal mai înalt decât ţară, patrie, cuvânt de care unora le este ruşine în ziua de astăzi să se mai apropie, mi se pare de-a dreptul rupt de realitate şi - de ce nu? - împotriva firii românului, care întotdeauna a fost aproape de aceste valori, să le spunem, spirituale, dacă nu chiar şi materiale. Noi am avut peste 10 mii de eroi din 100 de mii în Războiul din Independenţă, am avut peste 880 de mii de eroi în Războiul de Reîntregire, eroi căzuţi pe câmpul de bătaie pentru reîntregirea ţării şi făurirea României Mari şi am mai avut încă aproape un milion de eroi în Cel de-Al Doilea Război Mondial, când s-a luptat şi de-o parte şi de alta, atât pentru reîntregirea ţării, dar şi pentru păstrarea ei. Acestea sunt lucrurile care îmi vin în minte acum despre eroi şi eroism. Sunt însă multe de discutat pe această temă, cel mai important fiind şi consecinţa faptelor eroilor.
R: Modelul eroului, fericirile şi nefericirile lui, există în măsura în care lucrează apoi, în suflete, în conştiinţe, pentru devenirea unui neam, întru devenirea întru devenire spre devenirea întru devenire.
R.J.: Da, este adevărat. Se transpune imediat. Se transmite nu numai din generaţie în generaţie, dar şi în familie, de la un membru la altul al familiei şi este bine că mai există aşa ceva. Dea Domnul să ne revină mintea, ca să zic aşa, vorbind despre cei care fac legile în ţara asta, sau despre cei care hotărăsc în numele nostru, să îşi revină şi ei şi să îşi aducă aminte, să readucă în prim planul preocupărilor educaţionale cuvintele patriot şi patriotism.
R: Eu vin dintr-o generaţie care a crescut cu profesori mândri că au dat mâna cu mareşalul Antonescu. Profesorul Păunescu, de matematică, acum având peste 90 de ani, îmi povestea că ar fi dorit să continue războiul dincolo de Nistru, era pentru el onoarea supremă, aceeaşi idee am auzit-o şi de la profesorul Dumitru Tiţa din Bărbăteşti...
R.J.: Despre mareşal se poate vorbi enorm. Ca să-l înţelegi pe mareşal trebuie să poţi pătrunde în sufletul lui şi să poţi pătrunde în sufletul lui nu atunci când el trăia clipe de linişte, care, din păcate, au fost foarte puţine în cariera şi în viaţa lui. Să fii alături de mareşal atunci când el trebuia să ia hotărârile acelea fundamentale, pe care le-a luat privind viitorul neamului. Un om ca mareşalul, lăsând la o parte pregătirea lui militară, pe care eu o cunosc aproape perfect, de la vârsta la care era la şcoala copiilor de militari şi până la procesul din ’46, în nemernicia din 1 iunie ’46, când a fost împuşcat, cu o zi înainte de a împlini 64 de ani. Ştiu foarte multe şi cunosc foarte multe, îl cunosc aproape ca pe propria-mi viaţă. L-am iubit pe mareşal, îl iubesc şi, aşa cum spuneaţi dumneavoastră, dacă ar fi să-l las la o parte pe mentorul contemporan, Gheorghe Buzatu, cred că cel mai potrivit mentor ar trebui să fie pentru mine mareşalul Ion Antonescu. Sunt la vârsta la care nu mai sunt activ, sunt pensionar, dar în sufletul şi cariera mea de militar întotdeauna am fost alături şi, efectiv, l-am avut întotdeauna la piept ca o icoană.

Vă mulţumesc!

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...