Momentul reprezintă un prilej de evocare cu mândrie a realizărilor şi faptelor de arme şi pentru militarii şi ofiţerii din Centrul “Panait Donici” Râmnicu Vâlcea, unitate de elită în care se perfecţionează, mai nou, specialişti în lupta împotriva sistemelor explozibile şi de apărare împotriva atacurilor chimice, radioactive, biologice şi nucleare.
Istoria armei geniului, de la înfiinţare şi până în prezent, începe la 31 mai 1859, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza, alături de ceilalţi factori de decizie militară ai momentului, au hotărât înfiinţarea în Moldova a primei subunităţi române de profil, Batalionul 1 Geniu. Un an mai târziu, a fost înfiinţat al doilea batalion, în Ţara Românească. Cele două vor constitui întâiul regiment de geniu din Armata Română. Comandant al acestor subunităţi a fost numit căpitanul, ulterior maiorul, Panait Donici, care s-a numărat printre organizatorii trupelor de geniu din ţara noastră.
În timpul Războiului de Independenţă din 1877-1878, trupele de geniu au contribuit atât prin lucrările executate, cât şi prin jertfe de sânge la obţinerea victoriei împotriva imperiului otoman. Printre misiunile pe care le-au îndeplinit se numără: lucrările de fortificaţii executate pe malul Dunării în sectoarele Calafat, Ciuperceni, Poiana Mare, Rast, Bechet, Corabia, Izlaz şi altele; întinderea podului de vase peste Dunăre, la Siliştioara-Măgura între 14-31 august 1877; organizarea şi executarea lucrărilor de fortificaţii din zona Plevnei şi asigurarea comunicaţiilor pentru nevoile trupelor româneşti şi ruseşti din zonă. Lucrările de fortificaţii executate de trupele române au impresionat prin măiestrie şi soluţiile tehnice aplicate, atât pe comandanţii ruşi, cât şi pe ataşaţii militari şi corespondenţii de presă străini.
Geniştii români au contribuit, alături de ceilalţi ostaşi ai Armatei Române, atât prin lucrările executate cât şi prin jertfa de sânge la împlinirea dezideratului unităţii naţionale şi în Primul, dar şi în cel de-al Doilea Război Mondial. Amintim aici, cu valoare de simbol peste generaţii, numai lucrările de bază din zonele bătăliilor de la Mărăşti şi Oituz, din vara anului 1917. În memoria eroilor armei din războiul de reîntregire a neamului, în Bucureşti a fost ridicat un impresionant monument, Leul, situat la intersecţia B-dul Geniului cu B-dul Iuliu Maniu. Edificiul ce a fost relizat strict cu fondurile rezultate din contribuţia voluntară a tuturor ofiţerilor de geniu din Armata Română, fără nicio subvenţie din partea Ministerului de Război sau a Statului.
“Autoritatea morală de care se bucură şi înalta lor pregătire (…) au contribuit a face de la început din corpul ofiţerilor de geniu un corp de elită, prin care vor trece în viitor cei mai distinşi ofiţeri ai armatei”, spunea în 1902 generalul C. N. Hârjeu, evocat pe site-ul Forţelor Tereste ale Armatei Române (www.forter.ro).
Trupele de geniu au dat Armatei Române, culturii, ştiinţei şi administraţiei de stat personalităţi precum mareşalul Constantin Prezan, prim –ministrul gl. Artur Văitoianu, opt miniştri de război, patru miniştri la departamentul lucrărilor publice, zeci de şefi ai Marelui Stat Major, ataşaţi militari, membri ai Academiei Române, Societăţii Regale de Ştiinţe din Londra sau ai academiilor de artă sau ştiinţe din S.U.A., Italia, Franţa şi Germania.

Contribuţii majore la obiective şi misiuni strategice complexe

De la înfiinţarea lor, trupele de geniu - în paralel cu desfăşurarea pregătirii militare - au participat în proporţii mereu crescânde la construirea unor mari obiective economice şi sociale, la pregătirea teritorială pentru nevoile de apărare. Geniştii au participat efectiv, înainte de 1990, la marile construcţii realizate în acea perioadă istorică: platforme industriale, modernizări portuare, irigaţii, Transfăgărăşanul, Casa Poporului şi Canalul Dunăre-Marea Neagră, dezvoltarea sau întreţinerea reţelei de drumuri şi căi ferate în toată ţara, etc.
Opţiunea României, după 1990, pentru integrarea în structurile europene şi euro-atlantice a stat la baza înfiinţării Batalionului 96 Geniu cu scopul de a participa la misiunea IFOR în Bosnia şi Herţegovina. Misiunile executate au vizat asigurarea libertăţii de mişcare pentru trupele multinaţionale şi populaţia civilă, acordarea sprijinului genistic general comandamentelor şi contingentelor multinaţionale cât şi executarea de lucrări în sprijinul comunităţilor locale din Federaţia Croato-Musulmană şi Republica Srpska.
Conform concepţiei “FORŢA OBIECTIV 2007”, structurile de geniu vor fi în continuare modernizate, concomitent cu celelalte mari unităţi şi unităţi, înzestrate cu tehnică şi materiale, astfel încât să fie în măsură să asigure interoperabilitatea cu forţele din structurile NATO şi sprijinul genistic pentru acţiunile desfăşurate.

Călimăneşteanul Gheorghe Epure a deschis lucrările la Transfăgărăşan

Construcţia Transfăgărăşanului, arteră rutieră ce atinge altitudinea de 2.042 de metri şi şerpuieşte prin Carpaţii Meridionali peste 830 podeţe şi 27 viaducte, a avut iniţial un scop strategic, de pregătire pentru o eventuală invazie a URSS. Aşa se explică faptul că realizarea spectaculoasei şosele ce străbate Munţii Făgăraş de la nord la sud şi invers a avut la bază calcule militare. Potrivit afirmaţiilor din 2009 ale lui Jeremy Clarkson, unul dintre realizatorii emisiunii Top Gear, după parcurgerea Transfăgărăşanului, că s-a plimbat pe “cel mai spectaculos drum din lume”. Militarii au fost şi cei care au lucrat (din martie 1970, până în septembrie 1974) la acest drum, într-un ritm infernal, în condiţii deosebit de grele şi cu sacrificii umane uriaşe, de ordinul a sute de vieţi, dacă ne luăm după mărturiile consemnate în cărţile care s-au scris de-a lungul anilor despre această construcţie, deşi statisticile oficiale au înregistrat doar 40 de militari striviţi sub stâncile ce se rostogoleau de-a valma, prăbuşiţi în hăurile dintre versanţi, ori surprinşi de avalanşe.
Potrivit informaţiilor postate pe Wikipedia, printr-o hotărâre a Consiliului de Miniştri din 10 decembrie 1969, se aprobă indicatorii tehnico-economici pentru “obiectivul strategic Transfăgărăşan”, căruia i se alocă resursele trupelor de geniu ale Armatei Române (pe 10 martie 1970, Regimentul 52 Alba-Iulia începe să lucreze dinspre nord, iar Regimentul 1 Râmnicu-Vâlcea dinspre sud, în zonele montane înalte). La câţiva kilometri dinspre nord, la cota 1600, se găseşte unul dintre monumentele dedicate sacrificiilor făcute de militarii genişti, “Poarta Întâlnirii”, pe a cărui placă stă scris: “În această zonă s-au întâlnit, în ziua de 16 august 1971, două subunităţi de geniu care lucrau la deschiderea drumului Transfăgărăşan din sensuri opuse”.
Conform relatărilor vremii, în data de 10 martie 1970, soldatul Gheorghe Epure este cel care a deschis drumul cu escavatorul în “coada” lacului Vidraru. Romulus Lal, ziarist militar, l-a căutat pe Epure după câţiva ani, la Călimăneşti.

Misiunea din Bosnia, contribuţie decisivă Geniului la aderarea la NATO

Efortul geniştilor români în teatrele de operaţii din Bosnia-Herţegovina şi Irak au contribuit la creşterea prestigiului Armatei Române, la afirmarea ţării noastre pe plan continental, dar şi mondial, ca un actor interesat de menţinerea păcii şi stabilităţii în regiune şi în lume şi ca un furnizor de securitate. Aceste misiuni au reprezentat, totodată, contribuţia armei geniu la aderarea României la alianţa Nord-Atlantică. Participarea unor structuri de geniu la misiuni multinaţionale şi la activităţile organizate în cadrul unor iniţiative regionale, Tisa, Blonde Avalanche şi IEL-MILU, precum şi instruirea unor militari din armă în străinătate, au impulsionat şi influenţat modernizarea etapizată a armei sub toate aspectele.

“Panait Donici”, unitate de tradiţie şi elită a armei Geniu

În data de 7 aprilie 1881 s-a constituit Şcoala de Artilerie şi Geniu, prin Înaltul Decret Regal nr. 996 semnat de regele Carol I. Învăţământul era de nivel universitar, din cei 10 profesori care predau cursurile tehnico-ştiinţifice 4 erau doctori în ştiinţe matematice, fizică şi ştiinţe tehnice, iar ceilalţi erau licenţiaţi în domeniile pe care le predau.
În 1948, şcoala a fost mutată la Sibiu şi, după numai un an, la Râmnicu Vâlcea, unde a funcţionat sub denumirea de Şcoala militară de ofiţeri. În 1961, şcoala a fost mutată din nou la Sibiu, iar în 15 aprilie 1975, s-a înfiinţat la Râmnicu Vâlcea Şcoala Militară de ofiţeri activi de Geniu, Construcţii şi Căi Ferate, cu durata de 3 ani, funcţionând efectiv în noul local începând cu septembrie 1976. În 22 martie 1991, Şcoala Militară se transformă în Institutul militar de Geniu, Construcţii şi Căi Ferate “Panait Donici”, învăţământul fiind de nivel universitar.
La 1 septembrie 2008 se înfiinţează Centrul de Instruire pentru Geniu, EOD şi Apărare NBC (nuclear, biologic şi chimic – n.r.) “Panait Donici” având în subordine Baza de Instruire EOD, dislocată la Râmnicu Vâlcea, şi Baza de Instruire pentru Apărare NBC dislocată în garnizoana Câmpulung Muscel.
La 1 mai 2010, Centrul de Instruire pentru Geniu, EOD şi Apărare NBC “Panait Donici” se actualizează cu denumirea de Centrul de Instruire pentru Geniu, EOD şi Apărare CBRN (chimică, biologică, radioactivă şi nucleară) “Panait Donici”.
Centrul se află în subordinea Şcolii de Aplicaţie pentru Unităţi de Sprijin de Luptă “General Eremia Grigorescu” din Sibiu.
În peisajul doctrinar aliat şi, în consecinţă, în cel naţional, au apărut domenii mai noi – cum ar fi lupta împotriva dispozitivelor explozive improvizate/Counter Improvised Explosive Device/C-IED – sau au fost abordate într-o nouă perspectivă domenii preexistente, cum sunt înlăturarea pericolelor explozive de pe căile de comunicaţii/Route Clearance/RC, în vederea asigurării libertăţii de deplasare, inclusiv prin utilizarea câinilor de serviciu pentru descoperirea substanţelor explozive/Explosive Ordnance Dog Detection/EODD.
Astăzi, în cadrul Centrului se desfăşoară învăţământ de formare şi perfecţionare continuă în armă pentru militarii de toate gradele până la gradul de maior şi instrucţia individuală de specialitate a militarilor voluntari la intrarea acestora în sistemul militar.

Autorul acestui articol mulţumeşte lt. col. (Geniu) Iulian Truşcă pentru ajutorul oferit în documentare.