Cele mai recente informaţii de la Guvern şi banca naţională indică anul 2019 ca dată la care România va adopta moneda euro. La acea dată, leul românesc iese din circulaţie şi este înlocuit de euro ca monedă oficială. Aţi spune că nu este mare diferenţă faţă de situaţia de astăzi. Dar este. În primul rând, euro o să fie moneda acceptată de statul român atunci când o să vă plătiţi taxele. Iar în al doilea rând, şi mult mai important, odată cu sfârşitul leului românesc se termină şi rolul Băncii Naţionale a României. Din acel moment, politica monetară o să fie implementată şi pentru România de Banca Centrală Europeană. Altfel spus, inflaţia şi preţul banilor or să fie controlate, atât cât pot să fie controlate în realitate, de BCE. Dar, pe lângă acest aspect, există încă un cost pentru o societate ca a noastră, pierdem din flexibilitate în faţa şocurilor neprevăzute, iar reformele reale o să fie suportate doar de factori interni precum şomajul.
Să explic mai pe larg.
Criza economică globală a scos la suprafaţă o mulţime de ineficienţe atât ale sistemelor monetare globale, cât şi ale sistemelor prin care politicile economice reacţionează în astfel de situaţii. Exemplul principal îl reprezintă structura pe care s-a construit zona euro şi care a fost cel mai grav afectată. În acest context, ţări precum Grecia, Portugalia, Irlanda şi Spania au ridicat foarte multe semne de întrebare în legătură cu beneficiile aderării la zona euro. De fapt, ministrul grec de Finanţe, Yanis Varoufakis, a recunoscut că Grecia nu trebuia să intre în zona euro.
Aceste exemple, alături de revenirea lentă a economiei zonei euro, a făcut ca o mare parte din ţările care erau pregătite să intre în zona euro să decidă să amâne adoptarea monedei unice. România a amânat deja de două ori, în 2010 şi în 2013, iar acum data oficială, deşi nu fermă, este 2019. Motivul principal prezentat de oficialităţi a fost criza economică. În realitate, deşi în 2010 nu avea cum să îndeplinească condiţiile nominale impuse de Tratatul de la Maastricht, România ar fi putut să atingă aceste ţinte pentru adoptarea monedei euro în 2015. Ar fi fost 2015 prea devreme? Dar 2019?
România a intrat în UE în 2007, iar prin tratatul semnat se obligă să adopte moneda euro. Aşadar, pentru ţara noastră nu există opţiunea de a nu adopta euro, ci doar posibilitatea de a amâna momentul. Din punctul de vedere al zonei euro, condiţiile de aderare sunt foarte clare şi ele sunt stipulate în Tratatul de la Maastricht, criteriile de aderare fiind împărţite în criterii monetare şi criterii fiscale.
Criteriile de convergenţă de la Maastricht sunt criterii care în viziunea liderilor zonei euro caracterizează o economie „sănătoasă”: rată scăzută a inflaţiei, finanţe publice sănătoase şi o rată de schimb stabilă. Speranţa este ca, în cazul în care toate aceste criterii sunt îndeplinite, se poate presupune că o economie ar putea adopta moneda unică europeană. Conformitatea cu criteriile ar trebui să asigure, dar, după cum am văzut în cazul ţărilor PIGS, nu reprezintă o garanţie faptul că economia va rămâne competitivă după aderarea la Uniunea Monetară, şi că nu va fi o povară pentru alte state membre.
Pentru a putea adera la zona euro, România trebuie să îndeplinească aşa numitele criterii de convergenţă nominală stipulate în Tratatul de la Maastricht. Teoretic, există şanse mari ca acestea să fie îndeplinite la sfârşitul lui 2016 pentru ca România să intre în sistemul ERM II la începutul lui 2017 şi să adopte moneda euro în 2019.
În acelaşi timp, rămâne o problemă mult mai greu de înlăturat. Este imposibil pentru ţara noastră să reducă din decalajul faţă de statele din zona euro în ceea ce priveşte convergenţa reală sau în termeni mai simpli competitivitatea. Adoptarea monedei euro în 2019 ar pune economia României în competiţie directă pentru resurse şi capital cu celelalte ţări din zona euro. În plus, România, la nivelul la care se găseşte astăzi, porneşte dintr-o poziţie mult mai dificilă decât cea în care au fost ţările PIIGS. În această situaţie, România va fi forţată ori să se restructureze foarte rapid în primii ani după aderarea la zona euro, ceea ce va însemna şomaj şi creştere economică redusă, ori să amâne aceste reforme şi să acumuleze dezechilibre de genul celor văzute la ţările PIIGS: creşterea deficitelor externe şi a datoriei publice. Dar chiar şi în cazul acumulării de deficite şi datorie publică, aşa cum am văzut în cazul PIIGS, la un moment dat tot este nevoie de o restructurare reală a economiei pentru a creşte competitivitatea. Nu exista niciun fel de scurtătură care să elimine reforma reală a economiei noastre. Aderarea la zona euro nu este o soluţie în acest sens, din contră.
Experienţa ţărilor PIIGS a arătat că restructurarea reală a economiei în interiorul zonei euro este bruscă şi cu costuri foarte mari - şomaj, scăderea producţiei. În acelaşi timp, tot experienţa acestora, dar mai ales a Greciei, arată că recuperarea după o asemenea restructurare este lentă, mult mai lentă decât dacă ţara ar fi parcurs această perioadă în afara zonei euro. Luând exemplul Greciei, cele mai optimiste scenarii nu văd revenirea economiei la o creştere economică medie similară cu aceea din perioada 1980 -2007 mai devreme de 2025. Şi chiar şi aceste scenarii optimiste implică o reducere drastică, sau chiar iertare totală, a datoriei publice. Situaţii similare întâlnim în Portugalia, Spania, Italia şi Irlanda. În toate cazurile, dezechilibrele macroeconomice au fost exagerate în interiorul zonei euro. Reforma necesară pentru a le corecta s-a dovedit mult mai dureroasă decât dacă aceste ţări ar fi implementat aceste măsuri beneficiind de o politică monetară proprie.
România s-a angajat ferm ca la un moment dat să adopte moneda unică europeană. În această privinţă nu are de ales. Totuşi, poate să aleagă momentul cel mai bun de aderare la zona euro. Această şansă nu ar trebui irosită, iar momentul aderării trebuie ales în aşa fel încât cea mai mare parte din reforma reală a economiei să fi fost făcută. Dacă folosim parametrii nominali, România o să fie gata pentru aderarea la zona euro în 2019. Dar, din punct de vedere al convergenţei reale şi al costului pe care aceasta îl presupune, o dată mai realistă ar fi mai aproape de 2025. În acest fel, avem şansa să beneficiem din plin de următoarea perioadă de creştere economică în afara zonei euro. În acealşi timp, clasa politică are şansa să transforme această economie, să o reformeze, într-o perioadă de creştere economică şi nu în criză. Aderarea la zona euro cu o economie nereformată creşte riscul ca în perioada de boom să acumulăm aceleaşi dezechilibre pe care le-am văzut în cazul PIIGS şi, în perioada de ajustare, România să fie exact unde este astăzi Grecia.
