Doamna senator Ecaterina Andronescu a ajuns cu Toyota personală la o intersecţie existenţială nesemnalizată. Şi, deşi ştia ce este mai bine pentru ea să facă (să-şi probeze nevinovăţia în faţa instituţiilor abilitate, în loc să se ascundă sub imunitatea oferită de calitatea sa de parlamentar), a preferat să facă pe dilematica, lăsând de înţeles că-i este greu să se decidă între: să părăsească fără luptă o scenă pe care s-a tot zbătut să obţină roluri de primadonă (deşi, în mod normal, cei aproape 70 de ani de viaţă trebuiau să o călăuzească spre cu totul alte roluri şi spre alte preocupări domestice), sau să lase impresia inocentei şi neprihănitei victime care se ascundea sub faldurile primitoare ale generoasei imunităţi (de care profită toţi furii, indiferent de culoarea lor politică şi de dimensiunile fraudelor de care sunt acuzaţi)! A ales a doua variantă, care s-a dovedit a fi cea câştigătoare până pe 16 noiembrie 2014, când Klaus-Werner Iohannis şi-a spulberat contracandidatul în competiţia electorală pentru funcţia de preşedinte al statului.
De fapt, întreaga existenţă de politician de prim plan a d-nei Andronescu s-a aflat sub semnul susţinerii sale electorale de către tipul de politician reprezentat de Marean Vanghelie, şi niciodată sub cel al jocului riscant pe marginea prăpastiei. A fost, pentru că, în ceea ce o priveşte, am credinţa că ne putem referi doar la trecut, o persoană politică fără coloană vertebrală, de o versatilitate exasperantă; abilitate care, în lipsa unor calităţi politice sau profesionale reale, a menţinut-o în prim planul politicii FSN-iste, FDSN-iste, PSDR-iste şi/sau PSD-iste. Nu a avut niciodată altă opinie decât cea promovată oficial de partidul-stat, ale cărui decizii le-a urmat orbeşte, devenind avocata publică a tuturor cauzelor pierdute ab initio!
Dacă, în ce o priveşte putem vorbi de o oarecare experienţă, acesta a fost singurul mod în care a folosit-o! A fost „papagalul” de serviciu trimis/folosit să justifice toate plagiatele şi neîmplinirile mai marilor săi, toate angajamentele asumate şi promisiunile neonorate, toate golănismele şi mârlănismele unui partid neracordat în niciun fel la comandamentele reale ale unui popor reprimat şi oropsit chiar de către cei în numele cărora vorbea!
Motiv pentru care toţi liderii care s-au succedat la conducerea pretinsului partid social democrat au înţeles că şi de ce trebuie să şi-o ţină aproape. Nu pentru că s-ar fi putut mândri cu rezultatele deosebite ale carierei sale politice sau profesionale. Dimpotrivă, în cele trei perioade în care s-a aflat la conducerea Ministerului Educaţiei nu a avut niciun rezultat care să reprezinte un succes care să-i fi supravieţuit acestor treceri zadarnice şi inutile prin instituţie.
Pe scurt, între Partidul-stat şi d-na Andronescu s-a creat o relaţie de simbioză din care, până în urmă cu doar câteva zile, fiecare dintre părţi a avut numai de câştigat: partidul, prin aparenta simplitate şi decenţă afişate public de rectorul celei mai importante universităţi politehnice din ţară, iar d-na Andronescu prin menţinerea într-o sinecură din care nu deranja pe nimeni şi, mai ales, interesele niciunuia dintre mai marii zilei de ieri şi/sau de azi! Tocmai această supuşenie interesată se pare că a adus-o în delicata situaţie juridică în care se află acum!
Folosim doar câteva exemple pentru a dovedi că lucrurile stau exact cum le-am descris.
Se cutremurau munţii, se înduioşau văile şi câmpiile patriei atunci când – în toamna anului 2008, aflată în opoziţie (dar susţinând în Parlament guvernul minoritar PNL–UDMR) – în plină campanie electorală pentru alegerile parlamentare din luna noiembrie a acelui an, d-na Ecaterina Andronescu plângea (la propriu!) în studiourile unor televiziuni care aveau ca obiectiv declarat câştigarea alegerilor de către „opoziţia de stânga” de atunci. Care era motivul care îi inducea distinsei doamne asemenea stări stresante? Unul aparent simplu: faptul că guvernul liberalo-udemerist prezidat de Tăriceanu se împotrivea majorării salariilor personalului didactic din învăţământul preuniversitar (prin aplicarea de la 01 octombrie 2008 a dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 221/2008, care prevedea majorarea salariilor cu aproximativ 33%). Nu spunea nici pâs despre faptul că aceeaşi lege prevedea majorarea salariilor profesorilor universitari cu 74% după ce, nu cu mult timp înainte, aceştia beneficiaseră de dublarea salariilor. Aflată în pelerinaj prin studiourile TV „favorite”, doamna Andronescu făcea calcule pe care, pretinzând că le raportează la realităţi din state vest-europene, explica pe tonuri duioase că acordarea acelei majorări salariale nu ar avea niciun fel de efect negativ asupra bugetului Educaţiei!
Alegerile prezidenţiale au trecut şi imediat după, PDL şi PSD s-au asociat la guvernare, într-o alianţă care părea menită să ne îndeplinească toate aşteptările. Iar în primul guvern, condus de către Emil Boc, ministru al Educaţiei a (re)devenit... Ecaterina Andronescu! Trecerea bruscă din cabina confortabilă în care – în toamna anului 2008 – auzea „duduind” motorul economiei naţionale, în corabia aflată în derivă, datorită „valurilor” crizei economico-financiare, a făcut-o pe doamna ministru să-şi schimbe radical discursul.
Dacă în campania electorală ne „aburise” cu iluzia uşurinţei cu care dânsa şi ai ei vor rezolva problemele pe care le întâmpina (şi nu de ieri de azi) învăţământul preuniversitar, inclusiv cu promisiunea majorării instantanee a salariilor cu procentul prevăzut de noua lege, o dată ce s-a văzut „unsă” drept diriguitor şi cerber al intereselor educaţionale, doamna ministru a întors-o ca la... Mehedinţi (judeţul care i-a oferit mai multe mandate de parlamentar).
La 24 aprilie 2009, fiind invitată la şedinţa Consiliului Naţional al Federaţiei Sindicatelor Libere din Învăţământ (cea mai mare federaţie sindicală din Educaţie), doamna Andronescu a onorat invitaţia, oferind răspunsuri la temele care preocupau întreaga suflare din educaţie.
Întrebată (de) când urmează să fie aplicată Legea nr. 221/2008, doamna ministru Andronescu a comunicat că „anul 2009 este anul celor mai mari constrângeri bugetare” şi că, în condiţiile în care guvernul adoptase O.U.G. nr. 34/2009 (prin care se prorogase aplicarea prevederilor acestei legi), respectivul act normativ, adică Legea nr. 221/2008 „nu mai exista”!
Toţi cei prezenţi au fost instantaneu sideraţi. Simţind că valul de nemulţumire stârnit de cei prezenţi urma să o „înghită”, d-na Andronescu a exprimat speranţa că majorările salariale ar putea să fie acordate doar atunci „când o să permită situaţia economică”, spunând că grilele de salarizare din (de prea mult timp promisa şi zadarnic) aşteptata lege a salarizării bugetarilor „o să le rezolve” şi că oricum, până atunci, dânsa „nu o să rămână indiferentă”!
Pentru a aşeza bomboana fix la locul ei, a mai transmis celor prezenţi că dânsa „nu crede că sentinţele judecătoreşti sunt calea legală pentru salarizarea personalului didactic”! Întrebării referitoare la aplicarea prevederilor Legii nr. 315/2006 (referitoare la acordarea echivalentului în lei a 100 de euro) d-na ministru i-a răspuns franc (nu euro!) că „resursele insuficiente nu permit acordarea în 2009” a acelui ajutor financiar. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! Şi s-a dus.
Trec anii şi zilele-n goană. Miniştrii pesedişti au părăsit intempestiv guvernul şi au intrat într-o opoziţie feroce faţă de guvernele Boc 2, 3, 4, Boc N şi MRU. Opoziţie pe care au alimentat-o din nou cu promisiuni ademenitoare: ce o să facă în primele 24 de ore, în prima săptămână/lună după ce o să ajungă la guvernare. Şi-n fruntea tuturor misionarilor, ca şi altădată, se afla doamna parlamentar Ecaterina Andronescu! Cea care, aşa cum făcuse în toate perioadele anterioare de opoziţie, când se autodistribuia în rolul sirenei Circe, ne promitea că va face... totul!
Şi iată USL-ul cu hăţurile puterii guvernamentale în mâinile tânărului „copilot” Ponta. După un interimat al unui lider sindical (succesorul a doi miniştri care s-au dovedit suferinzi de metehne plagiatistice, care i-au făcut incompatibili cu funcţia), în a doua jumătate a anului 2012, iat-o din nou în fruntea Ministerului Educaţiei pe... Ecaterina Andronescu. Care şi-a regăsit instantaneu aplombul prin care – ajunsă în funcţie – uită tot ce a promis atunci când se afla în opoziţie. Uită că înfierase cu „mânie”... parlamentară plata eşalonată a drepturilor salariale obţinute de personalul didactic prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţate până la 31 decembrie 2011, care urmează să fie făcută în perioada 2012-2016; mai mult decât atât, nu a avut niciun fel de reacţie publică (măcar aşa, de ochii lumii!) atunci când guvernul din care făcea parte a adoptat O.G. nr. 17/2012, prin care se dispunea plata eşalonată şi pentru drepturile salariale obţinute prin hotărâri judecătoreşti devenite irevocabile între 01.01-31.12.2012. Adică plata acestor drepturi urma să se facă tot în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 71/2009, cu modificările şi completările ulterioare.
Că doamna ministru era adepta muncii voluntare este deja pentru noi un loc comun. Stă mărturie şi decizia acesteia de a-i chema din concediul legal de odihnă, în vara anului 2012, pe profesorii care urmau să-i pregătească/mediteze pe candidaţii (absolvenţi de liceu!) care nu au obţinut o medie promovabilă la examenul naţional de Bacalaureat. Ca şi în anul anterior, candidaţii de la sesiunea august-septembrie 2012 a Bacalaureatului au manifestat un dezinteres total faţă de participarea la „şcoala de vară”, adică la „meditaţiile remediale” organizate gratuit, mai ales, în liceele tehnologice. Chiar dacă d-na Andronescu a promis că va găsi soluţii pentru plata profesorilor care au acceptat să-şi întrerupă concediul pentru a organiza şi desfăşura aceste activităţi (deşi nu aveau o asemenea obligaţie contractuală faţă de foşti elevi ai şcolii), acest lucru nu s-a întâmplat. Pentru că... totul curge.
Câteva cuvinte despre intenţia manifestă de d-nei Andronescu de a introduce Bac-ul diferenţiat. Ca şi cum nu domnia sa ar fi desfiinţat şcolile profesionale (în 2003) şi S.A.M.-urile (Şcolile de Arte şi Meserii, în anul 2009), canalizând astfel „pleava” învăţământului gimnazial spre liceele tehnologice (fostele grupuri şcolare), prin păgubosul sistem al repartizării computerizate (introdus tot de către d-na Andronescu, în anul 2003, prin colaborarea „fructuoasă” cu SIVECO)! Astfel s-au trezit elevi de liceu copii care aveau note cu mult sub cele promovabile la disciplinele la care se susţineau teste/teze naţionale. Şi care nu au avut şi nu au nimic în comun cu meseriile şi profesiile din şcolile în care au ajuns absolut din întâmplare.
Ce nu ştia/sau se făcea că nu ştie d-na ANDRONESCU atunci când îi deplângea retoric pe absolvenţii de liceu, care, vezi Doamne, nu se pot angaja pentru că li s-ar reproşa de către patroni că nu au diplomă de Bacalaureat, este că absolvenţii primesc un Certificat pe care sunt specificate filiera, profilul şi specializarea pe care le-au urmat. Absolvenţii (inclusiv cei care nu au promovat examenul de Bacalaureat!) mai primesc un „Certificat de calificare profesională Nivel trei”, dobândit în urma promovării examenului de certificare a competenţelor profesionale (act care le permite absolvenţilor să pretindă ocuparea unui loc de muncă în specialitate, încercând să facă dovada faptului că stăpânesc competenţele atestate formal de acest certificat).
Nu diploma de Bac îl interesează pe angajator, ci măsura în care angajatul (absolvent de liceu!) poate face dovada practică a stăpânirii competenţelor pe care le presupune acel loc de muncă. Asta se fac că nu pricep toţi PSD-iştii care „uită” că atunci când se aflau în opoziţie au promis tinerilor un milion de locuri noi de muncă, sau bani mai mulţi pentru nemuncă! Promisiuni care nu au fost onorate.
Iar intenţia d-nei Andronescu, (în anul 2012, pe vremea când era ministru al Educaţiei) de a introduce în cadrul Bacalaureatului profesional şi elaborarea/susţinerea unui proiect, reflectă nostalgia unei profesoare cu vechi state, care ştia că prin cotloanele cabinetelor din şcoli, după o cotrobăială sistematică, mai pot fi găsite şi ar putea fi reabilitate pseudo-proiectele elaborate de absolvenţii din anii `70-`90. Ani din secolul trecut. Proiecte care, puţin „fardate”, ar putea sluji în continuare unor interese... pecuniare. Nu contează că „absolventul” actual, care abia reuşeşte să ţină pixul în mână, ar compila sârguincios tomuri antice; şi chiar dacă ar face-o, acesta ştie că nu ar păţi nimic, deoarece nici altora care au făcut-o înaintea lui – mai spilcuiţi şi (cu muuult) mai sus puşi – nu li s-a întâmplat nimic. Deoarece au aflat că fapta acelor compilatori dovediţi a încercat să fie justificată public chiar de către ministrul Educaţiei!
Despre alte fapte de vitejie ministerială şi parlamentară ale d-nei Andronescu, în partea a doua a articolului.