Romanul lui Traian Dobrinescu, “Cei morţi înainte de moarte”, ar trebui să provoace în critica literară actuală interogaţii despre clasica sintagmă a lui G. Ibrăileanu “creaţie şi analiză”, acum spus, în timpul postmodern al fragmentului, dacă secvenţa, naraţiunea, pe spaţii mici, foarte mici, produce sens sau numai plăceri convertibile, subliminale, psihanalizabile, cu dorinţe “lichide”, numai juisante, cu interjecţii de “parol”, fără normativul “langue”. Dacă romanul, poveste fiind, tulbură mimesisul, instituie cenzura rezumatului (una dintre dezbaterile cele mai ample ale şcolii de la “Annales”), devastator, acesta din urmă, pentru mentalul recent, al mutantului “googal”, poate însemna o loboscopie de câţiva milimetri asupra răului, este semnul zeilor buni. Este complexul tematic al cărţii lui T. Dobrinescu. Creaţia şi analiza se instituie clasic, viziunea autorului fiind structurată de adiaforie, doric, “privirea lui Dumnezeu”, focalizare zero... Şi, dincolo de toate, stilistica autorului... Romanul prezintă o istorie întreagă a ultimei jumătăţi de secol trecut, a subteranelor ei mai ales, mai puţin a imaginii filmice, biruitoare, panoramatoare şi deformatoare. Personajele romanului sunt reale: Iulian Vlad, Nicolae Milea, Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu, Sidorovici (Brucan), Petre Roman, Corneliu Coposu (Sever Ardeleanu), Stănculescu, Carandino, într-o desfăşurare de mimesis “efasat” (conceptul aparţine lui Sorin Alexandrescu), exacte, ca într-o proiecţie de film din timpurile când se auzea fâşâitul rolelor din aparat sau ionice, psihologice, cu focalizare internă cu centru variabil, conştiinţa unui subiect martor: Dinu Pădureanu, eroul principal, Andrei Pădureanu, fiul, Ioana, fosta soţie, recăsătorită cât Dinu a fost în închisoare un deceniu, datorită, în esenţă, informaţiilor false, cum era obiceiul, că soţul i-ar fi murit, nemaivrând să se întoarcă lângă Dinu, mulţumită de confortul oferit de căsătoria cu un nomenclatorist. Dinu Pădureanu, deţinut politic peste un deceniu, este eliberat şi izolat în Munţii Lotrului, la Podul Rugilor, răpeşte un procuror, Margine, pentru a-i da informaţii despre familia lui, le obţine, se întâmplă ceea ce am afirmat mai înainte, participă la revoluţie, confiscată de FSN... se întreabă, se întreabă, ai lui îi rămân departe... revine la Podul Rugilor, găseşte procurorul spânzurat... şi trece spre vama vămilor.
Romanul este, aşadar, creaţie şi analiză, simplitatea din complexitate însemnând politropie, memorabilă, desfoliatoare, pustiitoare şi întremătoare. Dinu Pădureanu este structurat, probabil, ca un cavaler al resemnării, fiindcă, se ştie, omul nu s-a născut pentru a fi victorios, ci pentru a evita înfrângerile. Celălalt punct forte al romanului este instituirea sensului la fiecare pas, la fiecare pagină. Cităm la întâmplare: “Circulau multe zvonuri, dar un lucru era sigur, pentru că îl spuneau chiar cei care o păzeau: era frumoasă şi tocmai de aceea paznicii erau schimbaţi foarte des”. O frază cu expresivitate involuntară, exponenţială, indeniabilă. Începutul romanului este o pagină antologică, cu o viziune sublimată din proza sud-americană. Romanul lui Traian Dobrinescu semnifică temelia, în sens goethean, dintr-o operă deja antologabilă, un parcurs spre streaşina haideggeriană.