Opinii

 

Aşa se face istoria!? 70 de ani de la constituirea guvernului prezidat de Petru Groza (6 martie 1945 – 6 martie 2015)

Au trecut 70 de ani de la începutul preluării puterii de stat de comuniştii aduşi în ţară după 23 august 1944 pe tancurile armatei roşii „eliberatoare”!
O sumară trecere în revistă a evenimentelor care au culminat cu formarea guvernului prezidat de Petru Groza se impune a fi făcută. Deşi ne place să credem că actul de la 23 august a fost un act de autoeliberare de sub „jugul fascist”, trebuie să recunoaştem că atunci nu am făcut altceva decât să aducem mai aproape în timp un fapt care era inevitabil: ocuparea ţării de către armata sovietică! Cea care, în marşul său triumfal spre Berlin (care nu se afla pe această rută, cum nici altădată drumul turcilor spre centrul Europei nu trecea prin ţările române!) putea face o impresionantă colecţie de ceasuri şi de paltoane (şi nu numai) din spaţiul geografic românesc. Din acel moment, indiferent de ce ne place nouă să credem şi să recunoaştem, ţara s-a aflat sub cizma ocupantului sovietic, suficient de motivat pentru a pedepsi exemplar un stat despre care avea suficiente motive să-l considere ca fiind nerecunoscător pentru tot „binele” pe care i-l făcuseră ruşii în istorie.
Iar ceea ce s-a întâmplat ulterior o dovedeşte cu prisosinţă: considerarea şi tratarea ca prizonieri a tuturor militarilor români care „întorseseră armele” la 23 august; tratamentul degradant pe care l-au aplicat tuturor membrilor delegaţiei române deplasată la Moscova pentru aflarea condiţiilor Convenţiei de armistiţiu (pentru că nu a fost vorba de o negociere a acestora, atâta timp cât orice „mârâială” a vreunui delegat român era întâmpinată de laitmotivul retoric „Ce aţi căutat la Stalingrad!?”); participarea la lupta împotriva fostului aliat până la sfârşitul războiului; scoaterea nord-vestului Transilvaniei de sub autoritatea statului român şi administrarea acelui teritoriu de armata roşie; susţinerea făţişă a unor „manopere” diverse (greve, demonstraţii, „fronturi democratice” încheiate cu organizaţii satelit ale comuniştilor autohtoni, ocuparea prin violenţă a unor sedii ale instituţiilor statului, forţarea schimbării prin asemenea mijloace a unor guverne larg reprezentative etc.), prin care s-a urmărit să se grăbească transferul „paşnic” al puterii către comunişti etc.
Este normal să ne întrebăm de ce, dintre mai multele variante dintre care putea alege şi desemna Preşedintele Consiliului de Miniştri (cum se numea atunci guvernul) suveranul a preferat-o pe aceasta, optând pentru încredinţarea acestei funcţii lui Petru Groza, un politician pe care nu-l recomanda nimic şi care nu se făcuse remarcat prin nimic serios în politica mare din România interbelică? Răspunsul este foarte simplu: deoarece monarhul nu a avut de ales, aflându-se doar în situaţia de a executa dispoziţiile transmise de reprezentanţii URSS! Încercările acestuia de a opta pentru o altă variantă de prim ministru, s-au lovit de dispoziţiile ultimative ale trimişilor sovietici în România.

Cine era doctorul (în ştiinţe juridice) Petru Groza? „Şeful guvernului, dr. Petru Groza, era o simplă marionetă. Nu era comunist, dar primise conducerea guvernului de comunişti, tocmai pentru a înşela opinia publică românească şi internaţională. Avea o anume abilitate ca om politic, un considerabil farmec personal, un suflet destul de generos, unele bune intenţii, mari ambiţii şi o inepuizabilă colecţie de anecdote deochiate. Nu se bucura de vreun prestigiu moral sau politic, nu se distinsese în nici un fel, pe tărâm social ori prin patriotism în timp de război, neavând nici cea mai mică autoritate în vreun domeniu. Era într-o poziţie de două ori dezavantajată, acceptând să fie o marionetă rusească. Mai întâi că slujea pentru comunişti care, la rândul lor, slujeau Moscova, iar apoi, nu numai că nu era stăpân asupra propriului guvern, dar nu era nici măcar în propriul său birou”, cum îl descria (în anul 1949) ziaristul american Reuben H. Markham, un fin cunoscător al realităţilor din România timpului. În legătură cu schimbarea de guvern din România, premierul britanic Winston Churchill îi telegrafia preşedintelui american Franklin Delano Roosevelt: „Sunt sigur că Dumneata ca şi mine eşti tot atât de contrariat de evenimentele din România. Ruşii au reuşit să instaleze prin forţă şi înşelătorie un guvern comunist minoritar. În ce ne priveşte, noi am fost împiedicaţi să protestăm contra acestor evenimente de faptul că, pentru a avea libertatea de a salva Grecia, Eden şi cu mine, în octombrie la Moscova, am recunoscut că Rusia trebuie să aibă o voce preponderentă în România şi Bulgaria, pe când noi să o avem în Grecia”. O declaraţie care reflecta priorităţile politicii externe britanice şi o recunoaştere a „târgului” ruşinos făcut de britanici cu ruşii (în toamna anului 1944), prin care dăduseră România „de cotă” intereselor expansioniste sovietice! Iuliu Maniu, liderul Partidului Naţional Ţărănesc şi al opoziţiei democratice de atunci, referindu-se la semnificaţia învestirii acestui guvern, declara presei străine următoarele: „Guvernul Groza, un guvern odios cum nu a mai fost altul în România. Pe un sâmbure comunist s-au grefat ambuscaţii şi rataţii vieţii publice româneşti de sub cele trei dictaturi precedente, care compromişi şi odioşi opiniei publice s-au oferit să camufleze pe comunişti, pentru ca, scăpând de acuzaţia de criminali de război, să poată exercita o nouă teroare de pe banca ministerială a aşa-zisului guvern democratic.”
Aceeaşi idee o exprima şi Constantin (Dinu) I. C. Brătianu, liderul Partidului Naţional Liberal: „Guvernul Groza, ce reprezintă toate stigmatele dictaturii, constituie un real pericol pentru România, atât în ordinea internă, cât şi pentru poziţia sa internaţională.”
Primul cabinet prezidat de Petru Groza (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946) a fost un guvern eclectic, în componenţa căruia intrau comunişti declaraţi (Gheorghe Gheorghiu-Dej – la comunicaţii, Lucreţiu Pătrăşcanu – la justiţie, Teohari Georgescu – la interne, Gheorghe Nicolau – la asistenţă şi asigurări sociale), alţi 9 susţinători deghizaţi (2 din partea Uniunii Patrioţilor, 1 din partea Uniunii Preoţilor Democraţi, 3 din partea Partidului Social Democrat, alţi trei reprezentând Frontul Plugarilor) şi vremelnicii „aliaţi de drum” ai acestora, necesari pentru amorţirea spiritului critic al unui occident obosit şi resemnat (3 „liberali” din gruparea disidentă condusă de Gheorghe Tătărescu, care deţineau externele, finanţele şi comerţul şi Anton Alexandrescu, un „ţărănist” desprins din PNŢ).
În ziua de 6 martie 1945, la ora 19:30, guvernul prezidat de Petru Groza depunea jurământul de credinţă în faţa regelui Mihai I. Drept recompensă pentru supunere, peste numai câteva zile, la 9 martie 1945, în urma unui schimb de telegrame între Groza şi Stalin, nord-vestul Transilvaniei a reintrat sub administraţia statului român.
Prima dintre deciziile majore ale noului guvern a fost înfăptuirea unei reforme agrare, prin intermediul căreia comuniştii au urmărit să dobândească simpatia şi susţinerea unei părţi a ţărănimii paupere.
În afară de asemenea măsuri populiste, guvernele prezidate formal de Petru Groza au îndeplinit toate celelalte obiective importante din programul stalinist de comunizare a ţării: falsificarea alegerilor parlamentare din noiembrie 1946; înlăturarea vremelnicilor aliaţi de drum; judecarea şi condamnarea principalilor lideri ai partidelor istorice, PNŢ şi PNL; interzicerea activităţii acestor partide; abdicarea silită a regelui Mihai I şi transformarea regatului într-o republică populară; formarea unui singur partid al „proletariatului de la oraşe şi sate”; exproprierea forţată a tuturor proprietarilor de mijloacele lor de producţie etc.

Pentru aceste motive, data de 6 martie 1945 reprezintă un moment crucial în istoria contemporană a României. Odată cu instalarea guvernului condus de către Petru Groza, evoluţia vieţii politice, economice, sociale şi culturale din România a suferit modificări majore, ţara devenind dependentă de deciziile arbitrare impuse de regimul stalinist. Nu trebuie să uităm faptul că încă din octombrie 1944, naţiunile Europei de Est fuseseră abandonate de W. Churchill în cadrul întâlnirii pe care o avusese cu I. V. Stalin la Conferinţa bilaterală de la Moscova. „Documentul obraznic”, notat atunci de Churchill pe un şerveţel, propunea lui Stalin procentele în care urmau să fie delimitate sferele de influenţă ale URSS şi Marii Britanii în estul Europei şi Balcani: România: URSS - 90% influenţă, Marea Britanie - 10%; Grecia: URSS - 10% influenţă, Marea Britanie - 90%; Ungaria şi Iugoslavia: câte 50% fiecare; Bulgaria: URSS - 75% influenţă, Marea Britanie – 25. Modificările aduse ulterior acestor procente nu vizau şi România, ele referindu-se doar la situaţia Bulgariei şi Ungariei, în care sovieticii obţineau o influenţă de 80%. În cadrul Conferinţei de la Yalta, (desfăşurată în Crimeea, între 4 şi 11 februarie 1945, cu participarea liderilor celor trei mari puteri SUA, Anglia şi URSS), nu a avut loc o renegociere a sferelor de influenţă, hotărându-se ca naţiunile din ţările eliberate să-şi desemneze o nouă conducere politică în mod liber, prin alegeri democratice. Această înţelegere nu a fost respectată de URSS, care a impus regimuri comuniste în Europa Centrală şi de Est, aplicând principiul stalinist conform căruia „Cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa” (declaraţie a lui Stalin, făcută – în aprilie 1945 – membrilor unei delegaţii a comuniştilor iugoslavi, conform lui Milovan Djilas).
Aplicarea planului de preluare a puterii politice în România de către comunişti şi acoliţii acestora a început din ianuarie 1945, când Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul Partidului Comunist din România, însoţit de Ana Pauker s-au deplasat la Moscova pentru a primi „instrucţiuni”. După întoarcerea în ţară au început să fie organizate manifestaţii de stradă şi acte de violenţă pentru a destabiliza guvernul prezidat de generalul Nicolae Rădescu, în încercarea de a forţa căderea acestuia.
Invocând motivul că nu poate permite existenţa unor situaţii sociale potenţial explozive în spatele frontului, într-o perioadă când toate forţele naţiunii trebuiau mobilizate pentru grăbirea sfârşitului victorios al războiului cu Germania nazistă, autorităţile sovietice de ocupaţie s-au implicat făţiş, pentru a impune o soluţie la o falsă „criză”, pe care tot ele o provocaseră!
Pe fondul acestei stări de instabilitate, la 27 februarie 1945 a revenit în România, Andrei Ianuarevici Vîşinski, Vice-comisar al Poporului pentru Afaceri Externe al URSS. A dispus schimbarea generalului sovietic Vladislav Petrovici Vinogradov de la comanda Comisei Aliate de Control din România cu generalul Ivan Zaharovici Susaikov, cunoscut pentru duritatea sa. A ordonat ca unităţi ale armatei roşii să ocupe Cartierul General al Armatei Române, ofiţerii şi soldaţii români fiind dezarmaţi şi puşi sub arest.
În seara aceleiaşi zile, Vîşinski s-a prezentat în audienţă la regele Mihai I şi pe un ton imperativ a cerut demiterea cabinetului Rădescu, prezentând o listă cu persoanele agreate de sovietici pentru a intra în componenţa noului guvern. Regele a încercat să-i explice care era procedura democratică pentru schimbarea guvernului: în temeiul Constituţiei din 1923 (repusă parţial în vigoare după lovitura de stat din august 1944), monarhul trebuia să iniţieze consultări cu liderii partidelor politice.
A doua zi Vîşinski a revenit la Palatul Regal şi, pe un ton violent, i-a solicitat monarhului demiterea imediată a Guvernului Rădescu. În timpul discuţiilor, iritat de refuzul regelui de a se conforma dispoziţiilor sale, emisarul sovietic a început să lovească cu pumnul în birou, iar la plecarea din cabinet a trântit uşa cu atâta violenţă, încât zidul de lângă tocul uşii s-a crăpat.
Referindu-se la acest moment, Corneliu Coposu nota în Jurnalul său: „La zece minute după plecarea lui Vîşinski am ajuns la Palatul Elisabeta, pentru a preda Majestăţii Sale Regelui, din partea lui Iuliu Maniu, un scurt mesaj, de recomandare a măsurilor care trebuiau luate. Am găsit lumea de la Palat consternată de felul cum a decurs audienţa lui Vîşinski. Ofiţerul de ordonanţă al Majestăţii Sale, căpitanul Vergotti, mi-a arătat crăpăturile în zid şi tencuiala căzută datorită violenţei cu care Vîşinski a trântit mitocăneşte uşa, la ieşirea din cabinetul Regelui. Majestatea Sa mi-a relatat, pentru a transmite domnului Maniu, cuprinsul conversaţiei pe care a avut-o cu Vîşinski, tonul violent şi lipsit total de deferenţă întrebuinţat de acesta în cererea lui imperativă ca, până la ora 18.00, să fie numit prim-ministru Petru Groza, cerere însoţită de menţiunea că neîndeplinirea acestei clauze ultimative se va face pe răspunderea Regelui. Regele a invocat cuprinsul Acordului de la Yalta, contradictoriu solicitărilor cu caracter de dictat ale adjunctului ministrului de externe sovietic, dar replica lui Vîşinski a fost: «Yalta sunt eu!» Informaţiile primite recent, determinau concluzia că Aliaţii Occidentali sunt decişi să se abţină de la orice intervenţie în favoarea partidelor democratice din România, iar comandamentul aliat urmează să fie reprezentat exclusiv de sovietici. În aceeaşi zi, l-am însoţit pe Maniu la o nouă întâlnire cu Majestatea Sa, în urma căreia s-a stabilit că, în lipsa unor asigurări venite din partea guvernelor anglo-americane, Regele este forţat să accepte dispoziţia guvernului sovietic, transmisă prin Vîşinski.”

Concomitent cu presiunile politice făcute de comisarul sovietic Vîşinski asupra regelui Mihai I, a fost ocupat (de către soldaţi sovietici) Palatul Telefoanelor din Bucureşti, tancuri sovietice şi infanterişti din Divizia colaboraţionistă „Tudor Vladimirescu” (formată în URSS din cetăţeni români, prizonieri de război) fiind dispuse în jurul Palatului Regal. Chestionat în legătură cu poziţia SUA faţă de presiunile sovietice, reprezentantul american în România i-a răspuns regelui că „nu vrea să-şi bage degetele în ciorba politică românească”, provocând următorul răspuns al acestuia: „De ce refuzaţi să vă băgaţi degetele în ciorba mea, când ştiţi foarte bine că aliatul dumneavoastră şi-a pus mâna în gâtul meu”?
În seara zilei de 28 fe¬brua¬rie 1945, generalul Nicolae Rădescu şi-a prezentat demisia din funcţia de prim-mi¬nistru. Regele Mihai I a iniţiat consultări cu liderii partidelor politice, în vederea constituirii unui nou guvern, însă sovieticii nu au ţinut cont de aceste discuţii.
În cadrul unei noi audienţe, la 1 martie 1945, Vîşinski a indicat cu fermitate că persoana pe care guvernul sovietic o agrează în funcţia de prim-ministru al României este Petru Groza (cel care deţinuse funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri în guvernul Rădescu). Cum a decurs ziua de 6 martie 1945 pentru rege, ce s-a discutat la întâlnirea acestuia cu Donald Stevenson, delegatul Marii Britanii în Comisia Aliată de Control, ministrul Marii Britanii la Bucureşti şi cu Burton Y. Berry, reprezentantul Statelor Unite ale Americii, aflăm din jurnalul lui Ioan Hudiţă, care îndeplinise funcţia de ministru al agriculturii şi al domeniilor în guvernul condus de Nicolae Rădescu (Ioan Hudiţă, Jurnal politic (7 decembrie 1944 - 6 martie 1945), Editura Do-minor, Bucureşti, 2008). Luni, 5 martie 1945, acesta nota în jurnal: „La 12 fără un sfert ajung la Dinu Brătianu, unde găsesc pe Maniu şi pe Rădescu. Ei aşteptau pe Sănătescu care avusese audienţă la rege, la ora 10. În acest timp a sosit Sănătescu, zâmbitor şi bine dispus. Am răsuflat uşurat, înţelegând că el e mulţumit de discuţia avută cu regele”.
Constantin Sănătescu, generalul care prezidase primele două guverne de după 23 august 1944, ar fi spus celor prezenţi în casa liderului liberal: „M-am înţeles complet cu regele. A aprobat lista noului guvern, aşa cum i-am prezentat-o cu excepţia lui Negel ( Dumitru Negel, mareşalul Curţii regale, n. n.), care refuză să facă parte din noul guvern. Impresia mea este că el se aşteaptă să i se ofere preşedinţia şi acum o face pe supăratul”. Sănătescu a povestit şi discuţia pe care a avut-o cu regele în legătură cu ce i-ar fi spus Tătărescu monarhului, la audienţa acordată cu o noapte înainte: „Regele e pur şi simplu indignat de atitudinea acestui şarlatan politic, trădător ordinar, trecut în slujba ruşilor cu toţi bandiţii din gruparea lui.. Individul a avut îndrăzneala să-l ameninţe pe rege cu răsturnarea monarhiei şi cu internarea lui şi a mamei sale într-un lagăr din Siberia dacă se opune unui guvern fenedist, prezidat de Groza, aşa cum vor sovietele.” Regele s-ar fi abţinut să nu-l dea afară „pentru a afla tot ce au de gând ruşii. Tătărăscu i-a spus că Sovietele au ajuns la limita răbdării lor şi că pe chestiunea românească, de care depinde toată situaţia lor în Balcani şi Europa Centrală ele sunt dispuse să oprească ofensiva asupra Berlinului, ocupând România cu riscul de a se supăra aliaţii lor anglo-americani. Tătărăscu a lăsat a înţelege că Sovietele pun aşa mare preţ pe rezolvarea problemei româneşti conform cu interesele lor, încât se pot chiar înţelege din nou cu Hitler, ca în 1939”.
Tătărescu l-ar fi asigurat apoi pe monarh „că atât timp cât va face el parte din guvern nu se va întâmpla nimic nici regelui, nici instituţiilor de bază ale ţării. El s-a declarat destul de tare pentru a împiedica bolşevizarea ţării, aşa cum vor ruşii şi a avut neruşinarea să pretindă că el şi prietenii lui se sacrifică pentru salvarea ţării şi reunificarea Ardealului. După ce a terminat cu toate aceste ameninţări, regele s-a ridicat în picioare, semn că audienţa era terminată spunându-i că n-a crezut niciodată că un fost prim-ministru al ţării poate să se poată face instrumentul unei puteri străine”.
Dar ce s-a întâmplat la data de 6 martie 1945? «Regele pare convins să cedeze. Aşteaptă doar aprobarea celor trei (Sănătescu, Rădescu şi Negel, n. n.), care însă rămân pe poziţia rezistenţei în aşteptarea delegaţiei anglo-americane care sosesc pe la 11.20. La audienţa la rege, care a început la 11.30 noaptea, au asistat cei trei. După ce Negel şi Rădescu i-au pus la curent cu audienţa lui Vîşinski şi cu pretenţiile acestuia de a se numi un guvern fenedist prezidat de Groza, a luat cuvântul Stevenson care, după ce şi-a exprimat indignarea lui faţă de amestecul nepermis al Sovietelor în „treburile noastre interne” şi a declarat că înţelege foarte bine supărarea noastră pentru acest amestec, s-a pronunţat totuşi pentru a ceda, pentru a nu provoca o tulburare în spatele frontului, care nu se ştie unde poate ajunge».
Donald Stevenson, ministrul Marii Britanii la Bucureşti s-a adresat regelui: „Eu vă rog, Majestate, ... faceţi şi această concesie. ... De altfel eu şi colegul meu Berry am ţinut regulat în curent guvernele noastre şi pe ambsadorii noştri din Moscova despre tot ce se întâmplă în România şi la toate rapoartele noastre am primit mereu acelaşi răspuns, aceeaşi recomandare să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a evita un conflict între ţara d-voastră şi aliatul nostru sovietic. Acelaşi lucru îl fac şi de data aceasta”.
Referitor la poziţia SUA, Ioan Hudiţă scrie că Sănătescu ar fi spus că: «Berry s-a pronunţat întrutotul de acord cu Stevenson, adăugând că „amestecul grosolan al Sovietelor” în treburile noastre interne şi manevrele lor lipsite de orice scrupul în afacerile poloneze „vor sfârşi desigur să deschidă ochii preşedintelui Roosevelt pentru a le da peste bot”»! Ceea ce, dacă a fost aşa, era o simplă fumigenă fără alte consecinţe! Burton Y. Berry, reprezentantul politic al Statelor Unite ale Americii la Bucureşti, i-ar fi spus monarhului: „Cu cât veţi ceda mai mult şi mai uşor, cu atât veţi provoca mai mare indignare la Washington şi la Londra”!
Sănătescu ar fi adăugat şi că „Regele nu aştepta decât atât pentru a avea acoperirea de care avea nevoie. Ridicându-se de pe scaunul său, a mulţumit celor doi, declarându-le că în urma propunerilor lor şi faţă de încrederea totală pe care o are în cuvântul Angliei şi Statelor Unite, el va ceda, deşi ştie că ţara întreagă îl va condamna aspru pentru acest act de trădare”.
După plecarea celor doi „regele a rugat pe Negel să comunice lui Vîşînski hotărârea sa de a însărcina pe Groza cu formarea unui cabinet de largă concentrare naţională”, dându-şi astfel acordul pentru constituirea guvernului prezidat de către Petru Groza.
Data de 6 martie 1945 marchează trecerea la mimarea „democraţiei” de către un regim totalitar, precum şi eşecul încercării de a repune viaţa politică românească pe făgaşul revenirii la normalitatea unui regim pluripartit şi constituţional. După doar şase luni de la lovitura de stat din august 1944, la 6 martie 1945, comuniştii români s-au cocoţat la conducerea statului român, pentru îndepărtarea lor, după alţi 44 de ani, fiind nevoie de jertfa de sânge a peste 1.000 de oameni!
În testamentul său politic, pe care l-a redactat pe 15 mai 1953 (cu doar o zi înainte de deces), Nicolae Rădescu se adresa profetic „tinerilor noştri”, asigurându-i că „există promisiunea unei zile de mâine mai strălucitoare, unui mâine când ţara noastră şi poporul său vor fi eliberaţi de Forţele Întunericului. Acesta este un ideal pentru care merită să trăieşti şi să lupţi, vouă vă las speranţele mele neîmplinite, visele şi rugăciunile de reuşită”.
Speranţe pentru a căror împlinire şi vise pentru a căror reuşită, în urmă cu 25 de ani, într-un decembrie cu aspect de primăvară timpurie, tinerii au iniţiat protestul anticomunist care a marcat începutul eliberării noastre de „ciuma roşie”.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...