A durat mult, dar acum ştiu că lucrurile care încep frumos se pot termina frumos, pentru că frumuseţea nu stă în perfecţiune, ci în ce este special. Acum ştiu că putem face aceeaşi alegere de o sută de ori, dar mereu cu alte motive. Acum ştiu că pentru ce este târziu nu va mai fi niciodată devreme şi că despărţirile ne separă pe tot atât cât ne repară. Acum ştiu că teama de a pierde creşte tot mai mult după ce ai pierdut deja şi că putem lăsa în urmă o parte, însă pe alta o luăm veşnic cu noi. Acum ştiu că oamenii uită mai repede decât iartă şi că fug mai rapid decât se pot opri.
Acum ştiu că nu putem da timpul înapoi, dar că putem rememora momentele lui, prin visele noastre. Acum ştiu că sunt promişi nestăpâniţi care vor stăpâni însă toate pornirile noastre şi care ne vor supune unor pedepse fără judecată. Acum ştiu că fericirea se poate hotărî la finalul unui litigiu de care nu ai avut habar. Acum ştiu că o propoziţie poate fi sfârşitul lumii şi dincolo de ea, o nouă lume goală aşa cum ştiu că există cuvinte care te convoacă să faci pace, să dezlegi, să ştergi. Acum ştiu că unele suferinţe sunt de admirat, aşa cum ştiu că cei care le rabdă sunt nişte eroi în ciuda durerilor fizice şi morale. Acum ştiu că suntem fiinţe la care se renunţă şi fiinţe care pot trăi în armonie cu aşteptarea lor nesfârşită de a fi luate înapoi.
Acum ştiu că sunt întâmplări pe care le întâmpinăm ca pe propria religie şi tot ele vor găzdui un potop din care abia ne putem salva pe noi. Acum ştiu că resemnarea nu poate înlocui calmantele cum nici calmantele nu pot înăbuşi sentimentele cu un oftat. Acum ştiu că ne putem răzvrăti în lipsa cuiva care să ne potolească şi că putem simţi mai aprig pentru cineva care se ascunde. Acum ştiu că emoţiile sunt un efort de voinţă nestăvilit care domină şi arde şi că nici gătite la capac nu se vor asfixia.
Acum ştiu că putem suspina după cineva, dar că putem, de dragul său, să murmurăm fericirea, presupunând că aşa e ea, ca un ciomag cu care te şi sprijini, dar şi loveşti. Acum ştiu că destinul e o cracă groasă de copac sub care se întind valea plângerii, lumea şi pământul, căi şi regrete. Acum ştiu că există multe zile în care nu mai ştim cum şi nici de unde încep toate, dar că averea proprietarului de inimă sunt zilele lungi pe care le-a pierdut pentru aerul cinstit al nopţilor cu care s-a împrietenit.
Acum ştiu că acolo unde pătrunde sufletul ne învârtim pe patul durerii, dar că pe patul acela nu se zvârcoleşte un bolnav, ci un entuziast muncit de durerea pieptului. Acum ştiu că pâinea noastră sunt aceia cu care ne-am frământat, dar că jumătăţile de inimă fără curaj înjumătăţesc până rămânem cu fragmente şi o claie mică din două părţi ce-au fost egale.
