Nu se mai opreşte lumea din mirare, de când a aflat cât de „prompt şi profesionist” au descoperit „agenţii FBI” cum reprezentanţi din România ai unor importante societăţi transnaţionale din domeniul IT, cu mai mulţi ani în urmă, „ungeau” cu mită persoane sus puse în instituţii ale statului român, pentru a-şi face astfel loc pe piaţă.
Trebuie să ne amintim că a fost o vreme când România avea numărul cel mai mare de specialişti în domeniul IT pe cap de locuitor din Europa de est. De exemplu, în 2004, pe piaţa românească de IT operau circa 6.500 de companii, care au realizat împreună un profit de 1,1 miliarde de dolari.
Era perioada în care a demarat procesul greoi al informatizării administraţiei publice centrale şi locale. La începutul anului 2005, Zsolt Nagy, tânărul ministru al Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, ne asigura că banii publici necesari pentru această „lucrare” vor fi cheltuiţi cu maximă transparenţă. Emitea şi speranţa că introducerea de la 1 ianuarie 2005 a cotei unice de impozitare de 16% ar fi putut contribui la formarea unei clase de mijloc dinamică, în stare să înlăture concurenţa neloială a celor care îşi asigurau finanţări din banii publici prin corupţie! Speranţă de care, aşa cum au dovedit-o faptele, s-a ales praful!
În învăţământul preuniversitar s-a încercat introducerea unui aşa-numit proiect SEI (Sistemul Educaţional Informatizat), program conceput pentru a schimba paradigma învăţării din sistemul educaţional din România. S-a dorit să fie – în primul rând – un proiect didactic, tehnologia care urma să fie utilizată având menirea de a contribui la schimbarea centrării învăţării de pe profesor pe elev. Profesorul, care devenea utilizatorul principal al sistemului, urma ca după o temeinică instruire să poată contribui la dezvoltarea software-ului, adăugând valoare pedagogică actului educaţional. Asta se imagina în teorie, fiindcă în practică...! Procesul introducerii SEI a presupus parcurgerea mai multor paşi: instruirea profesorilor, alegerea unui soft educaţional, organizarea şi dotarea unui laborator de informatică (cu calculatoare, server, echipament hardware, software educaţional şi administrativ, realizarea unei conexiuni şcoală-inspectorat şcolar-minister care să permită circulaţia informaţiei pe aceste circuite). Altfel spus, o platformă, hardware şi un sistem de operare pentru educaţie numit AeL (Advanced eLearning), asigurarea unui suport informatic rapid, care să permită adoptarea unor decizii specifice unui management performant.
A fost un program iniţiat de Grupul pentru Promovarea Tehnologiei Informaţiei, aprobat în anul 2001 prin hotărâre de guvern şi bugetat prin leasing, modalitate care presupunea utilizarea cu prioritate a unor surse financiare externe, soluţie care (aşa cum s-a pretins) nu necesita o garanţie guvernamentală. Programul urma să fie implementat de un consorţiu de firme, format din HP, IBM, COMPAQ (ultimele două au fuzionat în anul 2002), companii care urmau să asigure echipamentele hardware şi de... SIVECO România S.A., producătorul intern al unui soft de de asistare a învăţării. În prima etapă au fost realizate laboratoare informatizate în 120 de licee, alte 1.100 s-au făcut în etapa a doua (când au fost instruiţi mai multe mii de profesori şi au devenit accesibile mai multe zeci de lecţii multimedia).
În etapa a treia au fost dotate alte 290 de laboratoare, momentul marcând informatizarea aproape a tuturor liceelor din România. Pentru fiecare dintre ele erau accesibile aceleaşi lecţii (free pe portal şi pe CD pentru profesori), iar alte materiale didactice au fost puse gratuit la dispoziţia utilizatorilor (precum dicţionare şi enciclopedii luate de la Editura Litera).
Etapa a patra, derulată din octombrie 2005, conform declaraţiilor propagandistice ale SIVECO, ar fi însemnat un „efort apreciabil” materializat în „echipamente (76.000 de calculatoare şi servere, 5.000 de laboratoare inclusiv echipamente auxiliare, centre de calcul în minister şi în cele 42 de inspectorate şcolare judeţene); software educaţional în fiecare laborator (predare, testare şi evaluare, managementul instruirii, managementul şcolii); conţinut educaţional multimedia în fiecare şcoală (1.650 lecţii multimedia pentru gimnaziu şi liceu, enciclopedii, dicţionare, glosare de termeni); implementare şi instruirea profesorilor (60.000 de profesori: 25.000 profesori în licee, 35.000 profesori în gimnazii); informatizarea acţiunilor de interes naţional (teste naţionale şi admiterea în licee 2001-2005, Bacalaureat 2004-2005, Titularizarea profesorilor 2003-2005); suport informatic pentru procesul de management al învăţământului (baza de date a educaţiei, sisteme de analiză şi suport decizional); portal educaţional cu 55.000 de utilizatori înregistraţi (în anul 2005, n. n.); centru naţional de suport tehnic.”[1]
Propunându-şi ca prin acest proiect să asigure accesul la resursele oferite de internet şi pentru locuitorii comunelor, programul prevedea realizarea a câte unui Centru Informaţional în fiecare din cele 2.884 centre de comună existente atunci în ţară, valoarea estimată de aproximativ 92 de milioane de dolari urmând să fie asigurată printr-un acord cu Banca Mondială.
Ulterior, alte proiecte gestionate tot de ministerul educaţiei s-au alăturat SEI-ului: admiterea în liceu, titularizarea în învăţământ (în anul 2003, când ministru al educaţiei şi cercetării era d-na Ecaterina Andronescu, titularizarea s-a desfăşurat sub forma unui test... grilă!!), examenul de bacalaureat (din anul 2004 folosindu-se sistemul informaţional instalat în licee), informatizarea unor programe sociale EURO200 şi Banideliceu). În final, se urmărea realizarea unei Baze de Date Naţionale a Educaţiei (BDNE), care să permită intervenţia în timp real a ministerului pentru corectarea disfuncţionalităţilor manifestate în sistem.
O prezentare poate cam tehnică, de parcă ar fi o pledoarie pro domo, deşi nu este cazul!
După ce ne-am familiarizat – cât de cât – cu subiectul, hai să ne minunăm cu adevărat când o să aflăm că tema achiziţionării „cu cântec” de ministerul educaţiei a unor echipamente IT, a unor programe educaţionale etc. de la sau prin intermediul SIVECO (şi nu numai), fusese abordată pe larg de mass-media timpului.
Un cunoscut ziarist de investigaţii era „nervos” deoarece „la Ministerul Educaţiei, numele lui Talpeş face mulţi bani, poate prea mulţi”! Iată, pe scurt, despre ce era vorba: în perioada 2002-2003, societatea Softwin ar fi beneficiat de un contract de 656 de mii de dolari, „pentru a derula proiectul Sistem Educaţional Informatizat”, autorul scriind că societatea, care era condusă de Florin Talpeş „a produs lecţii comercializate pe piaţă, pe care le-a livrat cu licenţă Ministerului Educaţiei”, atribuind dreptul de utilizare a lecţiilor pentru un număr limitat de elevi, „cerând ministerului o plată suplimentară pentru fiecare elev în plus, deşi lecţiile au fost dezvoltate integral din fondurile ministerului”! Aceasta era o cale de majorare a sumelor datorate de minister, pe care acum nu o mai observă nimeni![2]
Amintiţi-vă de mândria isterico-patriotardă ce-i cuprindea pe mulţi când aflau că SIVECO România S.A. a mai câştigat nu ştiu ce proiect de informatizare a pădurii din..., sau a savanei din statul vecin! Că a mai fost răsplătită cu distincţii internaţionale pentru calitatea produselor sale (în special platforma de eLearning) sau că a fost desemnată drept „Fastest growing IT company of the year”!
Mândria Directorului General al companiei, d-na Irina Socol, aşa cum se exprima în 2005 (când i s-a decernat distinţia pentru „cea mai rapidă creştere”, de către cititorii revistei Bucharest Bussiness Week), era aceea că unele companii româneşti de software „adăugau valoare mediului de afaceri internaţional”, considerând că atuurile companiei sale pe piaţa internaţională erau „calitatea produselor, valoarea specialiştilor şi calitatea managementului”, declarând şi că „A considera outsourcing-ul o sursă de creştere pe termen lung este neproductiv şi nerealist”.[3]
Dintr-un interviu al prof. univ. Ion Ivan, cel care, pentru o scurtă perioadă a fost Director al Direcţiei Informatizare din MEdC, aflam că proiectele TIC (Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor) sunt „construcţii complexe, care... conduc la achiziţionarea de echipamente complexe, în condiţiile în care gradul de uzură este foarte ridicat.” Acesta adăugând că „uzura morală, al cărei ritm este deosebit de alert, impune actualizarea cunoştinţelor, iar soluţiile incluse în proiecte trebuie să rămână în actualitate pe perioada realizării proiectelor 1-3 ani, cât şi un interval de 3-5 ani, cel puţin, după implementare”.[4] Ani care însumaţi (4 sau 8) au trecut cam de multişor şi... nu s-a mai întâmplat nimic în sistemul educaţional! Dotările introduse prin proiectele de informatizare, acolo unde şi câte mai sunt, sunt tot cele din urmă cu 6-7 sau 12-13 ani.
Aproape pe nesimţite, am introdus în scenă personaje noi, aflate în actualitate şi care atunci păreau să aibă autoritatea unor adevăraţi guru ai alfabetizării digitale a sistemului educaţional.
Alegerile parlamentare din 2004, câştigate de cine nu trebuia (pentru derularea fără niciun fel de frică a programului SEI!) au bulversat pe termen scurt pe cei care deţineau controlul afacerii; cu atât mai mult cu cât, amuşinând ceva necurat în aceste contracte, liderii ADA (Alianţa Dreptate şi Adevăr) ameninţaseră că vor cerceta, verifica şi, dacă era cazul, ...renegocia aceste contracte oneroase pentru banul şi interesul public. Zis şi făcut.
Moment în care, în vara anului 2005, în apărarea SIVECO România S.A. „sărea” (dezinteresat?) o jurnalistă de la Tribuna învăţământului, care îşi susţinea demersul cu următoarele „argumente”:
• în anul 2001 „MEdC a fost autorizat legal să folosească negocierea cu o singură sursă pentru atribuirea contractelor pentru implementarea Programului SEI”;
• contractul nu a fost câştigat în 2001 doar de SIVECO România, ci de un consorţiu de firme;
• ponderea cea mai mare în cadrul SEI o are componenta de echipamente hardware;
• SIVECO nu vinde computere, servere şi accesorii, ci numai soft;
• acuzaţia că SIVECO ar fi vândut MEdC-ului sisteme de calcul la preţuri exorbitante este nefondată;
• SIVECO era producătorul singurului soft de asistare a învăţării disponibil în limba română;
• COMPAQ, HP, IBM şi SIVECO România S.A. au fost „singurele companii care au acceptat să se implice în proiect şi să-l desfăşoare în regim gratuit”. Asta era „găselniţa”! Statul român, stat sărac nu îşi permitea să plătească punctual introducerea în şcoli a acestor echipamente! Introduceţi-le voi (cei care trebuie să o faceţi astfel) şi fiţi siguri că o să vă plătim!
Dacă înţelegerea subversivă referitoare la valoarea „comisioanelor” care urmau să greseze sistemul atribuirii contractelor (iniţial, prin negocierea cu o singură sursă, ulterior continuând extinderea proiectului tot cu aceeaşi firmă, pentru a evita „dificultăţile tehnice de operare etc.”!) şi pe cel al finanţării acestora („bugetate” prin intermediul unei firme de leasing!) era deja parafată cu intermediarii „dezinteresaţi”, firmelor serioase din piaţă nu le-a rămas altceva de făcut decât să fluiere a pagubă!
După instalarea în funcţie, ministrul Mircea Miclea a dispus anchetarea modului în care s-a încheiat acest contract cu SIVECO. S-a constatat că unele preţuri de achiziţie fuseseră majorate nejustificat, iar „Contractul de leasing din cadrul SEI cu firma AGV LEASING GMBH, pentru finanţarea proiectului, fusese semnat anul trecut (în 2004 Guvernul emisese o hotărâre prin care a fost aprobată extinderea proiectului şi împuternicise ministerul să aibă în vedere evitarea incompatibilităţilor şi dificultăţilor tehnice de operare şi întreţinere în raport cu echipamentele şi serviciile deja achiziţionate n. n.) de către secretarul de stat, care nu avea drept de semnătură”!
Acum, când subiectul ţine prima pagină a jurnalelor de ştiri, a talk-show-urilor TV, pentru toţi moderatorii, pentru invitaţii lor mai mult sau mai puţin implicaţi, această ştire apare ca fiind o mare descoperire a fiecăruia dintre ei! Când colo, peste biata „informaţie”, se aşternuse colbul uitării de ani şi ani de zile!
Din acelaşi articol mai aflam că auditorul ministerial recomandase „continuarea proiectului SEI”, restructurarea contractului (prin achiziţionarea altor produse în locul unora contractate iniţial) şi menţinerea valorii de 96.000.000 de euro a acestuia. Miclea justifica această decizie prin dorinţa de a „avea cât mai multe calculatoare în şcoli, cât mai repede, la preţul cel mai bun cu putinţă” şi prin dorinţa de a evita „un lung proces juridic internaţional care s-ar fi finalizat cu plata de către MEdC a unei sume uriaşe, estimată la 10.000.000 de dolari”!!! A fost preferată prima variantă deoarece, „potrivit legii date în 2001, se accepta atribuirea directă fără licitaţie a unui contract, iar încălcarea contractului ar fi dus la plata unor penalizări”[5]!
„Restructurarea” a însemnat acordul părţilor ca în cadrul sumei de 96.000.000 de dolari să fie dotate 3.300 de şcoli (faţă de cele 2.700 convenite iniţial), iar prin renegocierea făcută cu firma AGV LEASING GMBH valoarea contractului a fost redusă cu 3,7 milioane de dolari. Ministerul aprecia că prin renegociere se economisea o sumă de 26,5 milioane de dolari. Mai aflam că „adaosul comercial practicat de SIVECO pentru echipamentele furnizate de HP şi IBM nu există”, deoarece aceste două firme aveau relaţii contractuale directe cu ministerul. Deşi reprezentanţii ministerului se declarau foarte mulţumiţi de calitatea proiectului şi de prestaţiile firmei de software SIVECO, Mircea Mureşan, directorul Departamentului de Comunicare şi Relaţii Publice, a afirmat atunci că ministerul sesizase Parchetul Naţional Anticorupţie pentru a se vedea dacă fusese încheiat un contract păgubos pentru banii publici. Apropo! Ce s-o fi ales de această sesizare!? O fi existat ea cu adevărat? Mai ştie cineva ceva despre acest (presupus) demers?
Într-un interviu acordat revistei „Şcoala românească”, întrebată dacă a făcut vreodată „donaţii partidelor politice”, Irina Socol răspundea: „Nu am făcut niciodată donaţii pentru sau la cerea vreunui partid politic! Noi am fost tot timpul atenţi la nevoile societăţii, fie că veneau din zona educaţională, din cea culturală sau sănătate”, precizând că din numeroasele donaţii pe care le făcuse de la înfiinţarea – în urmă cu 13 ani – a firmei „nici una (nu fusese făcută, n. n.) la cererea sau pentru un partid politic”. Întărea spusele susţinând că un criteriu esenţial pentru organizaţiile internaţionale care făceau parte din consorţiul care derula proiectul SEI „este neimplicarea în orice activităţi de tip politic”, firma pe care o conducea având printre acţionari organizaţii precum INTEL Capital şi colaboratori precum HP, IBM, Oracle „tocmai pentru că se aliniază strict cerinţelor internaţionale de legalitate şi etică a afacerilor”![6]
Aflam şi că programul SEI reprezenta „mai puţin de 10% din cifra de afaceri” a SIVECO, iar ideea că firma făcea bani din proiectele guvernamentale era „departe de adevăr”!
Însă articolul care ar fi trebuit să-i determine pe anchetatori să nu aibă o clipă de odihnă până când nu stabileau adevărul (indiferent care era acesta), apăruse încă din februarie 2005.[7]
Autorul porneşte naraţiunea de la emiterea de către guvern a Hotărârii nr. 1.007/2001 prin care a fost aprobată Strategia Guvernamentală privind informatizarea administraţiei publice, finanţarea urmând să se facă „în limita fondurilor ce vor fi aprobate anual, prin legea bugetului de stat, cu această destinaţie”. Nu existau prevederi referitoare la limita fondurilor care urmau să fie alocate. Contractul de licensare a fost atribuit – fără licitaţie – „reprezentanţei Fujitsu Siemens Computers, prin încredinţare directă preşedintelui ei, Claudiu Florică”, personaj al cărui nume apare de alte 9 ori în articol. Este pus în relaţie cu numele lui Octav Cozmâncă – ministrul Administraţiei Publice, Şerban Mihăilescu (cel supranumit Micky Şpagă) – ministrul pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului (menţionat de 15 ori!), cu cel al lui Dan Nica – ministrul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, Mihai Tănăsescu – ministrul Finanţelor. Mai erau menţionaţi Adrian Ţicău – Secretar de Stat pentru tehnologia informaţiei în MCTI, Eugen Bejenariu (fost şef al Regiei Protocolului de Stat, înlocuitorul lui Mihăilescu după demisia acestuia din guvern în octombrie 2003), Florin Talpeş (patronul societăţii Softwin), fostul tenisman Dinu Pescariu, despre care se susţinea că este cel care l-ar fi prezentat pe Claudiu Florică lui Şerban Mihăilescu (Florică fiind „ginerele lui Aurel Cornea, liderul Sindicatelor Libere din Învăţământ”).
Citindu-l, ai impresia că vezi şi auzi fragmente din rechizitoriul DNA „scăpate” acum în presă!
Cred că atunci, pentru mulţi, articolul a părut ca fiind ceva de domeniul ficţiunii, deşi acum pare mai mult decât evidentă implicarea unor „servicii”, care au lăsat să se scurgă la public asemenea informaţii. Cu toate acestea, nu s-a întâmplat nimic!
Autorul acuza personaje din cele enumerate anterior de eludarea legii pentru a-şi asigura accesul la fondurile publice. Era devoalată o presupusă încrengătură de relaţii şi de interese care-i ţinea împreună pe toţi aceştia: o presupusă şpagă de 30 de milioane de dolari, (evaporate „ca roua de pe inflorescenţele de regina-nopţii în dimineţile de vară”!), dintr-un contract de 54,5 de milioane de dolari! O sumă de 3,5 milioane „palpate din aşa-zisa donaţie de licenţe pentru învăţământul mediu şi universitar” etc.
La sfârşitul articolului, îi erau adresate unele întrebări lui Claudiu Florică (cel care se părea şi se pare că a fost „placa turnantă” a întregului eşafodaj al imensei fraude): în ce împrejurări a fost cooptat de guvern pentru a derula programul, (fiind respinse firme mult mai puternice pe piaţa autohtonă precum Dell, Hewlett-Packard sau IBM); dacă a cumpărat direct din Irlanda licenţele Fujitsu Siemens sau prin intermediar; cine a fost intermediarul; i se cerea să facă publice facturile de cumpărare şi pe cele de comision tip Rebate Credit-Notes; rolul de intermediar în relaţia cu persoane din guvernul prezidat de Adrian Năstase, pe care l-ar fi avut Dinu Pescariu; faptul că ar fi desfăşurat „negocierea” în numele reprezentanţei Siemens, care „nu a ştiut nicio clipă” că Florică vorbeşte şi acţionează în numele său.
Articolul nostru nu îşi arogă merite pe care nu le poate avea şi anume o eventuală contribuţie la demascarea şi/sau prinderea unor potenţiali infractori înrăiţi! Nu se doreşte să fie decât o sumară trecere în revistă a unor informaţii care, deşi au trezit cândva interesul opiniei publice, nu au determinat şi o reacţie promptă şi eficientă a instituţiilor statului pentru investigarea unor elemente ale unor prezumate infracţiuni. Sau, cine ştie!?
Observând că numele enumerate în anchetele jurnalistice ale vremii sunt, în linii mari, aceleaşi cu cele care se află astăzi în atenţia anchetatorilor judiciari, trebuie să conchidem că vechiul adagio „Nu iese fum fără foc” se confirmă şi de această dată.
De unde şi îndemnul de a crede (noi, cei care nu dispunem de mijloace legale pentru a investiga) şi de a cerceta (cei care au legal această obligaţie)! Pentru că vremea lui „crede” fără a „cerceta” a apus de mult!
Iar „aplecarea” spre fraudă a unor „manageri” care, în timp, au gestionat la ministerul educaţiei averi publice de sute de milioane de dolari, trebuie să ne dea tuturor de gândit. Dacă respectivele programe IT s-au soldat cu cheltuirea unor munţi de bani pe hardware (acolo unde mai există, fiind uzate moral) şi pe software (din ce în ce mai puţin utilizate în şcoli, datorită slabelor componente de modernitate şi de dezvoltare profesională), ce a mai rămas din ele astăzi este aproape inutilizabil. Iar perspectiva înlocuirii lor cu altele mai performante nu se întrevede într-un orizont previzibil de timp. Din motive de fonduri, care, ca şi atunci, ... nu există! Aşa că elevii se îngrămădesc (câte doi-trei-patru la un monitor) folosind puţinele calculatoare care mai sunt funcţionale din cele instalate în şcoli în anii 2001-2008.
Pentru că, în ultimii 25 de ani, aflarea stării reale a învăţământului preuniversitar şi adoptarea unor măsuri pentru remediere, i-a preocupat pe prea puţini dintre „managerii”cocoţaţi în vârful ierarhiei sistemului educaţional din România.
În schimb, toţi s-au priceput la tocat bani. Acum, unii dintre ei trebuie să şi răspundă!
.......................
Note
[1] „Sistem Educaţional Informatizat”, în România liberă, 20.I.2006, p. 10.
[2] Alexandru Vărzaru, „Talpeş are relaţii neortodoxe cu Ministerul Educaţiei”, în Academia Caţavencu, nr. 7/2005 (23 februarie – 1 martie 2005), p. 16.
[3] „SIVECO România a fost desemnată „compania cu cea mai rapidă creştere”, în România liberă, 18.XI.2005, p.14.
Outsourcing (termen utilizat preponderent în domeniul IT) = obţinerea de produse sau servicii de la altă companie pentru a micşora propriile costuri; utilizarea muncii prestate de angajaţii altei companii, la preţuri mai mici.
[4] „Strategii pentru informatizarea educaţiei”, în Tribuna învăţământului, nr. 807-808 (25 iulie – 7 august 2005), p. 9.
[5] Felicia Rădulescu, „Informatizarea, între interese şi influenţe politice”, în Tribuna învăţământului, nr. 807-808 (25 iulie-7 august 2005).
[6] Constantin Neacşu, „Softul educaţional produs de noi este apreciat ...”, în Şcoala românească, octombrie 2005, nr. 1, p. 12.
[7] Cornel Ivanciuc, „De ce i se zice Micky Şpagă lui Şerban Mihăilescu şi cât a fost şpaga lui Micky”, în Academia Caţavencu, nr. 7, 23 februarie – 1 martie 2005, p. 3.
