Tradiţia a făcut ca ziua de 24 ianuarie – data unirii Moldovei cu Ţara Românească – să fie percepută de către români drept o importantă sărbătoare naţională. Nu era nevoie de existenţa unui act normativ pentru a-i determina să simtă româneşte. Şi să se manifeste ca atare. Fără să fie nevoie să-i organizeze cineva. Sau să-i înveţe să joace Hora Unirii, indiferent de provincia istorică românească din care proveneau.
Anul care a trecut ne-a adus şi o lege (Legea nr. 171/2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 922/18.XII.2014) prin care ziua de 24 ianuarie a fost declarată „Ziua Unirii Principatelor Române”, devenind astfel oficial o „zi de sărbătoare naţională”.
Ar fi absurd ca să continuăm să susţinem „adevăruri calpe” ale defunctelor regimuri autoritare care au condus timp de mai multe decenii România şi care susţineau că Unirea cea Mică (a Moldovei cu Valahia) a fost un deziderat multisecular al poporului român din cele două principate româneşti extracarpatice. Nu ne-ar mai crede nimeni şi ne-am atrage şi reacţii de denunţare şi de condamnare vehementă din partea unora dintre colegii de breaslă.
În acest material nu ne-am propus să facem un istoric riguros al chestiunii. Ar fi didactic şi nu ne-ar ajuta prea mult. Pentru că ideea unirii celor două ţări româneşti aflate sub dominaţia Imperiului Otoman era destul de nouă chiar şi printre intelectualii români ai timpului. Care nu ar fi putut face nimic în sensul concretizării ei dacă nu ne-ar fi ajutat şi... soarta. Reprezentată de înfrângerea Rusiei în războiul Crimeei (1853-1856), de interesul sporit al puterilor europene învingătoare în acest conflict – Anglia şi Franţa – de a realiza prin unirea principatelor extracarpatice un „stat tampon” pus sub „garanţia” şi protectoratul colectiv al puterilor continentale, statul astfel realizat urmând să reprezinte o barieră naturală în calea expansionismului de neoprit al Rusiei ţariste. Restul este istorie cunoscută.
Condiţiile impuse Rusiei şi limitarea suzeranităţii otomane prin Tratatul de pace de la Paris (1856), desfăşurarea lucrărilor celor două Adunări ad-hoc şi adoptarea de către fiecare dintre ele a câte unei declaraţii (în care, printre altele, au cerut puterilor europene să admită unirea într-un singur stat, care urma să fie condus de către un prinţ străin, garantarea autonomiei şi a neutalităţii statului astfel rezultat etc.), jumătatea de unire oferită românilor de puterile garante prin Convenţia de la Paris din 1858 (în sensul existenţei concomitente a doi domnitori aleşi pe viaţă, a două guverne şi a două adunări legislative într-un stat confederativ care trebuia să se numească „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”), sunt etape care au marcat transformarea rapidă a fruntaşilor mişcării unioniste din simpli „asistenţi” la impunerea de către alţii a unor decizii care ne priveau exclusiv, în actori implicaţi în realizarea propriei noastre deveniri statale.
Punându-se de acord cu dezideratele moderne ale timpului, aceştia au recurs – aşa cum aveau să o facă în mai multe rânduri în anii următori – la soluţia „faptului împlinit”, după fericita formulă a lui Nicolae Iorga. Desigur că Europa ne-a dat atunci bazele organizării capitaliste a statului, în sensul că deosebirile dintre cetăţeni nu se mai întemeiau pe privilegii (prin abolirea privilegiilor şi monopolurilor feudale, egalitatea cetăţenilor în faţa legilor, admisibilitatea în funcţiile publice, egalitatea în drepturi politice etc.), dar pe drumul înfăptuirii unirii depline am mers aproape singuri. În acest sens îi îndemna Vasile Boerescu pe compatrioţii săi, printr-un articol publicat în vara anului 1858 în „Naţionalul”: „Puterile europene ne-au dat garanţia lor, certitudinea că vom exista în viitor,... însă restul nu depinde decât de noi. Să ne angajăm pe adevărata cale a progresului; în sfârşit, depinde de noi dacă vom şti să înfăptuim unirea.”
Şi au dovedit că au ştiut, alegându-l pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei (la 5/17 ianuarie 1859). Alegerea a dorit să arate lumii – aşa cum s-a exprimat Mihail Kogălniceanu în discursul rostit cu ocazia desemnării lui Cuza – „ceea ce toată lumea doreşte: la legi noi, oameni noi”.
Începutul unirii celor două principate a fost reprezentat de dubla alegere a lui Cuza, (deja alesul domnitor al Moldovei) şi ca domn al Ţării Româneşti. Era atunci singurul mod de a ne înscrie pe drumul sinuos al modernizării societăţii româneşti. S-a întâmplat la 24 ianuarie 1859, când Adunarea electivă a Valahiei, sub presiunea mulţimii care „ameninţa să năvălească pe uşi şi pe ferestre în cameră, ca să-şi susţină drepturile”, cu unanimitatea celor 64 de voturi exprimate, l-a ales ca domn tot pe moldoveanul Alexandru Ioan Cuza.
În Bucureşti, mulţimea „însufleţită de bucurie, cu torţe aprinse, însoţită de soldaţi şi muzica militară” a străbătut până noaptea târziu străzile oraşului, „manifestând şi cântând”, sărbătorindu-şi astfel izbânda.
Pentru a înţelege ce a însemnat dubla alegere a lui Cuza pentru mentalul colectiv al vremii sale, stau mărturie cele scrise de tânărul pictor Nicolae Grigorescu despre acest eveniment: „Într-o dimineaţă ne vine vestea că s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus şaua pe cal şi fuga la târg. Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote din toate părţile. Îţi ieşeau oamenii în drum cu oala plină de vin, care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de Unire, se îmbrăţişau, se încingeau hore în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Da’ unde mai sta cineva acasă? Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie. ..Nici nu mai era chip să ne gândim la altceva. Îmi aduc aminte că stam seara până târziu şi făceam desenuri alegorice despre Unirea Principatelor”.
O poezie a epocii, „Hora lui Cuza” a lui Vasile Alecsandri sintetiza în versuri expresive programul de reforme pe care artizanii unirii înţelegeau să-l realizeze pentru a pune o temelie durabilă tânărului stat român:
„Cuza Vodă să trăiască,
Oştile să le mărească,
Pe ciocoi să-i mazilească,
Pe călugări să-i spăşească,
Pe clăcaşi să-i dezrobească,
Cu moşii să-i dăruiască.”
„Unirea cea Mică” a reprezentat un semnal şi un imbold şi pentru românii aflaţi sub alte regimuri de dominaţie străină. În acest sens sunt reprezentative spusele fruntaşului transilvănean Alexandru Papiu-Ilarian: „Românii din Transilvania numai la Principate privesc, numai de aici aşteaptă semnul, numai de aici îşi văd scăparea. Când s-a ales Cuza Domn, entuziasmul la românii din Transilvania era poate mai mare decât în Principate”.
Simbol peren al începutului unificării naţionale, unirea prin care s-a format „România mică” a permis crearea condiţiilor pentru instaurarea dinastiei străine în vederea împlinirii altor deziderate naţionale: dobândirea independenţei, continuarea modernizării statului şi desăvârşirea unificării naţional statale.
Ca un arc aruncat peste timp, rezultatul recentelor alegeri pentru funcţia supremă din statul român poate fi dovada că trebuie să se întâmple şi invers. La oameni noi, legi noi. În asta şi-au pus speranţa mai multe milioane de cetăţeni români.