Şomajul şi inflaţia reprezintă doi indicatori importanţi care măsoară gradul de dezvoltare al unei economii. De fapt, atât rata şomajului cât şi rata inflaţiei prezintă mult mai multe informaţii despre gradul de dezvoltare al unei ţări decât dinamica PIB. Bineînţeles că în toate aceste cazuri depinde foarte mult cum măsurăm aceşti indicatori. De exemplu, rata şomajului nu este ajustată cu programele subvenţionate de guverne pentru crearea unor locuri de muncă sau cu numărul de şomeri care au migrat către alte pieţe. În ceea ce priveşte rata inflaţiei, şi aici apar probleme: indicele preţurilor de consum este un sondaj care se uită doar la preţurile bunurilor de consum, iar deflatorul – care teoretic reprezintă un indicator al tuturor preţurilor din economie fără preţurile de import – nu este format pe bază de sondaj, ci este derivat din diferenţele de PIB nominal şi PIB real. Acestea sunt doar câteva exemple care arată cât de greu este să avem o imagine reală şi mai ales la zi a situaţiei din economie. Totuşi, chiar şi pe baza acestor informaţii parţiale, Guvernul, BNR şi restul instituţiilor statului iau decizii care mai departe ne influenţează comportamentul atât în prezent, dar mai ales în viitor.
Rata şomajului este poate cea mai importantă provocare pentru un guvern, dar în acelaşi timp este şi subiectul preferat. O rată a şomajului ridicată oferă oricărui guvern şansa de veni cu “soluţii” şi de a câştiga electorat. “Crearea de locuri de muncă” este o promisiune pe care o fac atât cei care susţin un sistem economic bazat pe intervenţia statului cât şi cei care susţin (doar public) un sistem economic bazat pe sectorul privat şi un stat cât mai mic.
Rata şomajului din economie pentru populaţia cuprinsă între 15-65 de ani a crescut în prima parte a anilor 2000 până în 2004, a urmat o perioadă de 4 ani de scădere, iar după 2008 rata şomajului a început să crească din nou. În ultimele 12 luni, vedem iarăşi o tendinţă de scădere a ratei totale a şomajului din economie. Perioada de scădere 2004-2008 coincide cu perioada de relaxare a fiscalităţii pentru forţa de muncă şi creşterea economică în ritm accelerat. Creşterea ratei şomajului de după 2008 coincide cu creşterea fiscalităţii pentru forţa de muncă în acelaşi timp cu intrarea economiei în cea mai dură criză economică de după 1989.
Cel puţin două forţe au acţionat pentru creşterea ratei şomajului din 2008: creşterea fiscalităţii şi situaţia economică. Mecanismul este simplu: o economie în cădere produce locuri de muncă mai puţine. Pentru a nu exista şomaj este nevoie ca preţul forţei de muncă (costul total cu forţa de muncă) să scadă. În realitate, nu observăm foarte des acest lucru şi atunci piaţa îşi găseşte un nou echilibru temporar în care rata şomajului creşte. Există, totuşi, exemple de companii private (experienţa personală) unde, pentru a nu se reduce numărul locurilor de muncă, angajaţii au acceptat voluntar o reducere temporară a salariilor.
Pornind de la această realitate economică, creşterea sarcinii fiscale cu forţa de muncă şi o economie în recesiune, o creştere a salariului impusă prin lege ar fi trebuit să contribuie la creşterea şomajului. Este cazul salariului de bază garantat – salariul minim. Angajaţii care primesc un salariu minim fac parte din următoarele categorii:
• tineri
• muncitori necalificaţi
• muncitori care primesc salariul minim pe cartea de muncă, dar primesc o parte din salariu la negru
Teoretic, salariul minim ar trebui să influenţeze cel mai mult piaţa forţei de muncă pentru tineri şi muncitori necalificaţi. O creştere a salariului minim, mai ales în perioada de criză economică, ar trebui să ducă la o creşterea ratei şomajului în rândul tinerilor. Evoluţia pe termen lung (trend al datelor INS ajustate sezonier de mine) arată că rata şomajului în rândul tinerilor a crescut în perioada 2000-2014. Este adevărat, observăm o scădere a şomajului pentru tineri în perioada 2007-2008. Astfel, deşi rata şomajului din economie pentru toate vârstele arată o tendinţă de stabilizare în jurul unei rate cuprinse între 6%-7% pentru tinerii cu vârste între 15-24 de ani, rata şomajului are un trend evident crescător. În 2000 era în jur de 16%, iar în trimestrul doi în 2014 în jur de 25%. În 10 ani, rata şomajului în rândul tinerilor a crescut cu 10pp.
Rata şomajului în rândul tinerilor, femei şi bărbaţi, a avut o perioadă în care a scăzut, mai ales pentru femei, 2006-2008. Totuşi, după 2008 a început să crească, ajungând la 25% – unul din 4 tineri cu vârsta între 15 şi 24 de ani nu îşi găseşte un loc de muncă. Ce ar putea explica această creştere?
Avem trei suspecţi: situaţia economică, fiscalitatea forţei de muncă şi salariul minim. Din punctul meu de vedere, salariul minim ar trebui inclus la fiscalitatea forţei de muncă, dar pentru această analiză am să le păstrez separate. În această analiză, încerc să identific efectul salariului minim asupra ratei şomajului din rândul tinerilor. Totuşi, având în vedere că mai sunt două explicaţii (cel puţin teoretic) pentru creşterea ratei şomajului în rândul tinerilor este greu să spunem fără o analiză econometrică dacă un salariu minim mai mare a contribuit la creşterea şomajului în rândul tinerilor.
Altfel spus, corelaţie nu înseamnă o relaţie de cauzalitate. Iar, chiar dacă această relaţie de cauzalitate există, trebuie să aflăm direcţia. Identificarea relaţiei de cauzalitate nu este o sarcină uşoară şi nu trebuie tratată cu superficialitate. Totuşi, ideea din spatele relaţiei de cauzalitate este simplă: cauzalitatea precede efectul. Metodologia introdusă de Clive Granger în 1969 identifică o relaţie unică de cauzalitate şi are la bază două presupuneri:
1. viitorul nu influenţează trecutul, trecutul influenţează prezentul sau viitorul.
2. relaţia de cauzalitate are informaţii unice pe care nu le putem găsi în altă parte despre viitor.
În cazul nostru, căutăm să vedem dacă valori ale salariului minim din trecut pot să ne ajute să estimăm rata şomajului pentru tineri în prezent sau viitor. Folosind metoda introdusă de Granger în 1969, nu identificăm o relaţie de cauzalitate între salariul minim şi rata şomajului în rândul tinerilor. Înseamnă acest rezultat că teoria este greşită? Nu. În testul clasic, rezultatul depinde de proprietăţile statistice ale datelor. Dar aceasta era metoda în 1969. De atunci au apărut alte modalităţi de testare a relaţiei de cauzalitate. În cazurile în care seriile de date analizate sunt integrate (ne-staţionare) testele de cauzalitate se bazează pe un VAR multivariat (Toda şi Yamamoto - 1995, Lütkepohl, H. and H. Reimers – 1992, Dolado şi Lütkepohl – 1996, Saikkonen şi Lütkepohl - 1996). Acest tip de analiză a fost susţinut chiar de Clive Granger în 2003 în discursul de acceptare a premiului Nobel: ”When the idea of cointegration was developed, over a decade later, it became clear immediately that if a pair of series was cointegrated then at least one of them must cause the other.”
Pentru această analiză am folosit metodologia introdusă de Toda şi Yamamoto (1995), deşi, având în vedere că cele două variabile sunt cointegrate, era suficientă metodologia propusă de Lütkepohl, H. şi H. Reimers (1992).
Pentru cei care înţeleg econometrie:
• Test pentru determinarea ordinului de integrare al celor două serii de date (ADF şi KPSS)
• VAR fără să transform seriile de date (in levels), am folosit criteriile clasice de selecţie a numărului de observaţii din trecut (lags): AIC, SIC, SC, LR (teste pentru a verifica dacă VAR este mis-specified etc.)
• test pentru a identifica relaţia pe termen lung dintre salariul minim şi şomaj (avem cel puţin un vector de cointergrare)
• testul pentru cauzalitate – rezultatul mai jos. null hypothesis x does not Granger cause y.
După cum se vede în tabelul de mai sus, salariul minim influenţează (Granger causes = relaţia de cauzalitate vine dinspre salariul minim către şomaj şi nu invers) rata şomajului pentru tineri cu vârste între 15-24 de ani. (p= 0.0049 şi Wald statistic = 14.9).
Concluzie.
Forţa de muncă a fost lovită de mai multe şocuri în perioada 2009-2014. În primul rând, criza economică a dus la scăderea cererii pentru forţa de muncă (mai puţine locuri de muncă), iar în al doilea rând statul a crescut costul cu forţa de muncă.
Referitor la piaţa forţei de muncă, dacă taxarea forţei de muncă este o problemă, atunci soluţia trebuie să răspundă direct acestei probleme. Reducerea CAS este o astfel de soluţie. Dar creşterea salariului minim nu este. Având în vedere că există o relaţie de cauzalitate dinspre salariul minim către rata şomajului pentru persoane cu vârste între 15-24 de ani, orice soluţii care au în vedere reducerea fiscalităţii pentru forţa de muncă ar trebui să nu ignore acest rezultat. De exemplu, reducerea CAS pentru angajator, concomitent cu creşteri repetate ale salariului minim, vor anula efectul pozitic al reducerii CAS pentru economie. În acelasi timp, considerând efectul salariului minim asupra şomajului în rândul tinerilor, vor exista presiuni asupra bugetului de la şomaj mai mare în rândul tinerilor, dar şi din lipsa efectului pozitiv al reducerii CAS.
Rolul acestei analize, pe lângă identificarea relaţiei de cauzalitate, este de a deschide apetitul economiştilor angajaţi de guvern sau în poziţii academice de a cerceta în detaliu piaţa forţei de muncă. Clasa politică din România şi tehnocraţii din jurul ei au nevoie de o înţelegere mai bună a modului în care această piaţă reacţionează la “soluţiile” oferite de diferitele guverne. Prin această analiză nu propun eliminarea salariului minim. Propun ca soluţiile de reducere a fiscalităţii forţei de muncă să ţină cont de acest rezultat. Din punctul meu de vedere, o soluţie mai bună pentru a-i ajuta pe cei cu venituri mici este întotdeauna reducerea taxelor atât pentru forţa de muncă cât şi pentru consum.

Câteva idei de cercetare în viitor pentru cei interesaţi de subiect:

• rata şomajului ar trebui ajustată cel puţin cu numărul persoanelor angajate prin programe subvenţionate de stat şi din fonduri UE.
• salariul minim ar trebui să includă costul total pe care îl suportă un angajator. De exemplu, un salariu minim de 900 RON înseamnă un cost total pentru angajator de 1.108 RON şi un salariu net de 670 RON pentru angajat. Creşterea salariului minim de la 800 RON la 900 RON duce la o creştere a salariului net de la 601 RON la 670 RON şi o creştere a veniturilor pentru stat de la 338 RON la 448 RON. …Creşterea salariului minim are efecte asimetrice şi beneficii mult mai mari pentru stat, o explicaţie pentru graba cu care statul creşte acest venit.
• o pistă care ar trebui investigată este creşterea cererii pentru forţa de muncă calificată datorită creşterii salariului minim.
• analiza ar putea fi extinsă pentru a vedea dacă o creştere a salariului minim duce la scăderea probabilităţii tinerilor de a fi angajaţi şi mai departe efectul pe care salariul minim îl are pentru evoluţia forţei de muncă.

Lucrări citate:

Dolado, J. and H. Lütkepohl, 1996. Making Wald tests work for cointegrated VAR systems. Econometric Reviews, 15, 369–38.
Clive W.J. Granger 2003, Time Series Analysis, Cointegration and Applications, Noble Lecture.
Lütkepohl, H. and H. Reimers. 1992. Granger-causality in cointegrated VAR processes. The case of the term structure. Economics Letters, 40, 263-268.
Saikkonen, P. and H. Lütkepohl, 1996. Infinite-order cointegrated vector autoregressive processes. Econometric Theory, 12, 814–844.
Toda, H. Y. and T. Yamamoto, 1995. Statistical inferences in vector autoregressions with possibly integrated processes. Journal of Econometrics, 66, 225-250.