În contextul unui infinit proces de reformare a învăţământului preuniversitar, al schimbărilor preconizate prin descentralizarea şi asigurarea calităţii în educaţie, ni se pare firesc să abordăm problema statutului/condiţiei profesorului în România de astăzi. După 1990, cadrele didactice au fost supuse unei grave deprecieri a status-ului profesional, care include condiţia economico-socială, recunoaşterea de către societate a rolului profesiunii didactice şi imaginea acesteia la nivel social (incluzând şi stima de sine a cadrului didactic).
Decăderea statutului corpului profesoral a determinat scăderea atractivităţii acestor profesii, problema recrutării unor tineri competenţi şi a menţinerii lor în sistem neputând fi surmontată, datorită înrăutăţirii condiţiei socio-profesionale, scăderii constante a veniturilor, precarităţii condiţiilor de la locul de muncă etc. Datorită diminuării motivaţiei financiare şi a calităţii mediului de lucru, s-a produs îmbătrânirea corpului didactic şi scăderea calităţii acestuia.
În acelaşi timp cu deprecierea condiţiei cadrului didactic, au sporit aşteptările societăţii: părinţii, comunitatea locală, factorii de decizie din sistem pretind tot mai mult din partea educatorilor, deşi importanţa economică, socială şi politică a acestei categorii profesionale s-a diminuat considerabil!
A contribuit la starea actuală a învăţământului şi amestecul constant al politicului, care a generat instabilitate la nivelul conducerii şcolilor prin numirea ca directori a unor clienţi politici obedienţi şi impostori, dar fideli celor care i-au „uns” în funcţii. Lipsiţi de calităţi manageriale, incapabili să coaguleze personalul didactic performant în actul de conducere, înconjuraţi de sicofanţi şi adulatori interesaţi, asemenea „antimanageri” au ratat şansa de a beneficia de fonduri, nefiind în stare să elaboreze nici măcar bugetul unităţilor şcolare sau proiecte prin care să obţină bani pentru reabilitarea, consolidarea şi modernizarea acestora.
Fără o reală stabilizare a conducerii şcolilor (directorii competenţi, care să obţină postul prin concurs, să nu poată fi demişi la schimbarea guvernului sau a culorii politice a ministrului), fără depolitizarea sistemului (în care numai ministrul ar putea fi politician, dar cu un statut profesional şi competenţe pedagogice recunoscute) nu se poate realiza o reformă democratică în învăţământ.
Istoricul „reformării” învăţământului preuniversitar este plin de angajamente găunoase şi lipsit de fapte de vitejie ale unor „reformatori”. Iată doar câteva asemenea exemple.
Într-un interviu acordat Tribunei învăţământului, apărut în nr. 903 (11-17 iunie 2007), inginerul Cristian Adomniţei, ministrul care a debutat în sistemul educaţional direct în vârful ierarhiei, considera că oamenii şcolii, profesori şi directori, „nu ar trebui să fie îngrijoraţi de viaţa politică şi de cine este politic în fruntea ministerului. Ei au atribuţii de serviciu foarte clar delimitate. Ar putea să înceapă să aibă emoţii abia când vine un ministru care le cere să îşi facă treaba. Până acum au avut o viaţă cam dulce şi se vede acest lucru”. Câţi paşi a făcut şi în ce direcţie în reformarea structurilor învăţământului s-a văzut... cu vârf şi îndesat!
În februarie 2007, ministrul M. Hărdău sfătuia cadrele didactice „să nu-şi consume energia degeaba, întrucât… vor avea nevoie de ea pentru a analiza proiectele de lege care vizează învăţământul preuniversitar”. Într-adevăr, în aceeaşi lună, au fost supuse dezbaterii publice proiectul Legii învăţământului preuniversitar şi cel al Legii privind Statutul personalului didactic. În unităţile de învăţământ s-au organizat dezbateri, s-au făcut propuneri care au fost remise inspectoratelor şcolare care, după centralizarea şi sistematizarea lor, le-au expediat la minister.
Schimbarea guvernului, intervenită în aprilie 2007, a făcut ca toate aceste demersuri să devină caduce, noul ministru asumându-şi sarcina ca, împreună cu echipa managerială numită la conducerea ministerului, să elaboreze noi proiecte ale acestor legi. Considerând elaborarea şi adoptarea acestui pachet legislativ ca fiind prioritatea sa numărul unu, în iulie 2007, ministrul Adomniţei declara: „Din punctul meu de vedere, la 1 septembrie va fi gata. Pentru mine este o certitudine. Atâta timp cât un ministru îşi asumă un asemenea proiect, el trebuie să se întâmple. Aici nu există loc de probabilităţi, pentru că este un obiectiv esenţial pentru sistemul educaţional”.
Lăsând de o parte faptul că termenul angajat de ministru pentru finalizarea şi negocierea proiectelor nu a fost respectat, trebuie să remarcăm faptul că acestea s-au produs într-o totală secretomanie. Fără niciun fel de dezbatere publică!
Au urmat alţi şi alţi miniştri, alte şi alte proiecte de lege pentru „reformarea” sistemului, au trecut ani după ani şi... nimic! Până când, în iarna anului 2010, Guvernul condus de Emil Boc şi-a asumat răspunderea în Parlament pentru Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011. Lege care, bună-rea, nu a beneficiat nici măcar de şansa de a fi aplicată!
Schimbarea guvernului, petrecută în luna aprilie 2012, instaurarea la conducere a struţo-cămilei U.S.L.-iste („PNL+PSD/Tot dracul ăla e!”), tendinţele vindicative ale acestora, au dus la modificarea în mai multe rânduri a acestei legi (numai prin ordonanţe de urgenţă), schimbându-i-se radical caracterul unitar şi sensul!
Prin aceste modificări interesate, în loc de descentralizare s-a reintrodus o şi mai fermă centralizare a deciziei, în loc de rigoare s-a reintrodus arbitrarul, iar în loc de un învăţământ centrat pe competenţe şi autoritate liber consimţită s-a dat frâu liber lipsei de repere şi de perspectivă! Iar acum, la porţile celor mai multe dintre şcolile din ţară – în condiţiile diminuării naturale a numărului de elevi – bântuie spectrul şomajului.
Trebuie ştiut faptul că „cheia” descentralizării sistemului de învăţământ preuniversitar o reprezintă costul standard pe elev/preşcolar, indicator de fundamentare a necesarului de fonduri destinate cheltuielilor pentru finanţarea de bază a unităţilor de învăţământ. Acesta este determinat în funcţie de indicatori fizici de consum de resurse umane şi materiale precum: numărul de elevi pe clasă, numărul normelor didactice pe clasă, nivelul salariilor cadrelor didactice în raport cu gradul de calificare al acestora, consumul de energie electrică şi termică, costul materialelor şi serviciilor etc.
Fiind un cost etalon şi nu un cost unic, acest „cost standard” este diferit ca mărime, fiind determinat pentru fiecare nivel de învăţământ, filieră, profil şi în funcţie de mediul urban/rural. El nu corespunde ca mărime cu necesarul de fonduri pentru finanţarea de bază a şcolilor, putând fi mai mare, egal sau mai mic decât capacitatea bugetului de a-l susţine.
În ultimele decenii, atât bugetul de stat cât şi cele locale au alocat pentru învăţământ fonduri mult mai mici decât nevoia fundamentată pe bază de costuri standard. Diferenţele dintre costul standard şi necesarul real de fonduri al unei şcoli pot duce la apariţia unor dezechilibre între unităţi de învăţământ din aceeaşi localitate, din localităţi sau din regiuni diferite, relevând însă şi unele deficienţe funcţionale (utilizarea spaţiilor de învăţământ sub capacitate, dispersia foarte mare a acestora, existenţa unor zone defavorizate, managementul neperformant etc.) care reprezintă o moştenire istorică şi a căror grabnică soluţionare se impune.
Concentrarea competenţelor profesorilor şi elevilor în unele şcoli, s-a dovedit a fi doar un basm frumos, care nu i-a „adormit” nici pe unii şi nici pe alţii, deoarece încalcă principiul constituţional al egalităţii de şanse. Iar preconizata salarizare diferenţiată a cadrelor didactice, prin plata cu mai mulţi bani a celor care sunt încadraţi în unităţi „elitiste”, nu se poate realiza doar în funcţie de performanţele şcolare ale elevilor, deoarece activitatea profesională a unui educator într-un mediu defavorizant, asimilabilă unei adevărate „campanii de apostolat”, nu poate fi cuantificată doar după asemenea criterii.
Conchizând, considerăm că încă preconizata reformare prin descentralizare a învăţământului preuniversitar nu se poate realiza decât etapizat (priorităţile pe termen scurt şi lung, stabilite prin „strategiile” de până acum, nu s-au înfăptuit decât parţial), prin diagnoze şi prognoze de sistem privind oportunitatea şi fezabilitatea, prin monitorizare internă şi externă, evaluare şi corecţie (elaborând studii de impact, adoptând prompt măsuri operaţionale de remediere şi de ajustare a disfuncţiilor apărute pe parcurs), prin informarea opiniei publice şi a tuturor celor interesaţi în legătură cu principiile şi conţinutul reformelor structurale preconizate, printr-o bună cunoaştere a tuturor actelor normative care reglementează acest proces de către toţi cei care trebuie să le aplice (minister, inspectorate şi unităţi şcolare, consilii locale etc.).
Descentralizarea mai presupune „la legi noi, oameni noi”, acest complex şi necesar proces reformator putându-se realiza - pe toate palierele - doar cu „oameni potriviţi, la locul potrivit”, fără menţinerea sau numirea în funcţiile de conducere a unor yesmeni şi/sau sicofanţi, a unor autoritari sau dictatori, şi unii şi alţii fiind prezenţe anacronice, care au dus şi duc la destabilizarea sistemului educaţional.
Pe care, toţi cei interesaţi de moliciunea coloanei vertebrale a acestora, datorată şi apartenenţei politice comune, au continuat şi continuă să îi promoveze în funcţii de conducere sau în cele de îndrumare şi control din învăţământ!
Se pare că nimeni nu îşi mai aminteşte de faptul că din anul 2008 nu s-au mai organizat concursuri pentru ocuparea funcţiilor de conducere, de îndrumare şi control din inspectoratele şcolare şi a celor de conducere din şcoli!
Fiecare dintre partidele/coaliţiile/alianţele care s-au aflat în aceşti ultimi 7 ani la guvernare „pândind” (şi ratând!) momentul optim, doar pentru propriile lor interese politice, ca să organizeze aceste concursuri!
Spre disperarea celor care – din ce în ce mai puţini la număr – asistă neputincioşi la demantelarea uneia din componentele fundamentale ale societăţii.