Iubesc solidaritatea şi o găsesc ca pe un act uman de care nicio persoană nu ar trebui să se dezică. Iubesc oamenii care renunţă la clauze pentru cauze. Şi iubesc zilele în care „ne pătrundem” pentru acelaşi ideal cu sinceritate. Îi dispreţuiesc însă pe cei care se proclamă ceea nu pot fi, pe cei care se intitulează ceea ce au refuzat să devină când era momentul, pe cei care se prefac că duc o cruce pe care n-au fost dispuşi să o care în spate nici măcar o zi. De frică, din dezinteres sau dintr-un aliaj bolnav. Îi dispreţuiesc pe aceia care îşi pun un nume care a dublat o viaţă cu viaţa, deşi ei, abia ar garanta cu un pumn de curaj.

Eu sunt Charlie de 11 ani şi a trebuit să plec din presă pentru a rămâne Charlie. Eu sunt Charlie şi era să mor de trei ori în timp ce trudeam ca Charlie să vină cu adevărul în redacţie şi „m-am sinucis” de tot atâtea ori până să-l fac viu la lumina tiparului. Eu sunt Charlie şi, după o tinereţe pe care am sacrificat-o printre sălbatici, patroni, lideri şi parveniţi pentru libertatea de a vorbi, n-am vrut să rămân un Charlie oportunist care se amanetează. Şi am plecat cu capul sus. Eu şi toţi gazetarii cu vocaţie. Eu şi toţi jurnaliştii scoşi în stradă cu şuturi în fund, după ce au adus glorie şi bogăţie unor branduri şi unor şefi.

Charlie trăieşte! Chiar şi cu ipocrizia voastră colectivă. Trăieşte şi nu poate fi confundat, chiar dacă toţi aveţi acum aceeaşi poză de profil şi răspundeţi la acelaşi nume. Mă întreb oare unde eraţi voi, atâţia apărători ai valorilor de exprimare, când toate fabricile noastre de cuvinte au fost nimicite pentru că încă aveau curajul să vă bage sub nas măgăriile pe care singuri nu le puteaţi descoperi? Unde eraţi voi, lupi ai lui Charlie, când colegii mei plecau cu pumnul în gură şi pătimiţi pentru că încă îndrăzneau să contrazică? Unde eraţi voi să vă zbateţi onorabil pentru fiecare Charlie din România când toate instituţiile de presă au fost transformate silit în umbre mute?

Ştiu, e vina lui Charlie, pentru că a crezut într-o zi mai bună în care va renaşte de sub cei care l-au strivit în picioare ca să vorbească mai puţin, ca să se bage sub preş, ca să devină amnezic, ca să-şi rumege trist dreptatea pentru pacea unor „târfe” care azi formează cu succes opinii. Unde eraţi voi, atâţia câţi eraţi, să ieşiţi în marşuri când eu şi restul reporterilor căliţi printre înjurături, flegme, ameninţări şi uneori palme, ceream respect, o pagină de dreapta şi sesizam că e inutil să ne cumpăraţi? Unde eraţi voi să ne protejaţi, fii războinici, când noi, „leprele” din presă, eram trecute în strategii drept pericole la adresa siguranţei naţionale? Şi de ce nu v-aţi arătat simpatia, susţinerea ştiind că toţi ne vor muţi, deşi, între noi, de multe ori mai sunt doar cuvintele?

Unde eraţi voi, Charlie la indigo, când ţipam singuri în pieţe că dreptul de a grăi liberi ne e furat, iar unii dintre voi, sărbătoreau? Unde eraţi voi, gladiatori pentru un neam mult încercat al presei, când aţi refuzat, pentru un leu, să ne mai cumpăraţi adevărul de pe tarabe, convinşi că noi suntem nişte mincinoşi, nişte laşi, nişte termite care vă toacă liniştea? Unde eraţi voi, lideri de carton, când l-aţi trimis pe Charlie la dracu, pentru că Charlie nu v-a pupat în fund? Eraţi astăzi, ca şi ieri, nişte impostori. Nişte terorişti mai mici în grad care nu ucid cu mitraliera, ci treptat, cu doze de otravă. Eraţi ca şi azi la săpat morminte reporterilor care, cu puţin din nebunia lor, v-au înfruntat în cocina voastră şi s-au întors zilnic în aceeaşi cocină pentru că ei ştiu să fie Charlie până la capăt.

Charlie trăieşte, chiar dacă nişte suflete au murit pentru el şi pentru un principiu. Charlie trăieşte în fiecare jurnalist care nu pleacă deloc capul. În fiecare reporter şi operator care transmite din mijlocul războiului şi dincolo de îndatorire, care face asta din pasiune. Charlie trăieşte în toţi reporterii care s-au retras în loc să se murdărească. Trăieşte şi nu pentru că abia acum v-aţi dat voi seama că aveţi nevoie de el, ci pentru că el a învăţat să fie acolo unde e nevoie. Charlie trăieşte în toţi gazetarii care şi-au modificat până în zori textele astfel încât să vă bucuraţi voi ochii şi în toţi investigatorii care nu ştiu dacă se mai întorc la familie, dar care pun totuşi dovezile pe masă. Charlie trăieşte şi o va face prin toţi jurnaliştii care somează în scris, fără regrete şi din iubire pentru fraţii lui bombardaţi, arşi, decapitaţi, împuşcaţi. Trăieşte prin toţi reporterii care au salvat vieţi prin demersurile lor şi care au înţeles că presa e o misiune, nu o simplă emisiune.

Charlie sunt toţi aceştia, nişte necunoscuţi vouă, pe care i-aţi plânge după ce aţi stat cu mâinile în sân până se trage. Din partea mea, fiţi cine vreţi, dar încercaţi ca măcar o zi să vă duceţi în locul lui Charlie la şedinţa de sumar. Cu tot ce presupunea ea înainte, la sfârşit şi la o zi după. Charlie nu e un bărbat. E fişa postului unui ziarist care ştie că e posibil să nu moară de bătrâneţe. E Biblia unor scriitori care nu renunţă, no matter what. Eu sunt Charlie şi ştiu că doare, încă mă doare. Dar mai ştiu că pentru fiecare pumn în gura unui ziarist există o sută de alte voci care strigă mai departe pentru el, ca el.