În locul meu pot fi mulţi, dar totuşi nu e nimeni. În locul meu, se caţără unii pe jilţul regelui, ca atunci când nu sunt văzuţi. Ca să poată spună cum nu mi se cuvine mie, doar pentru că ei se văd frumoşi pe el. Dar în locul meu nu stă nimeni, nici măcar o zi, nici măcar la schimb. În locul meu vorbesc destui, deşi nimeni nu gândeşte cu măruntaiele mele. În locul meu, toţi se văd supravieţuitori, deşi n-au murit de atâtea ori cu mine. În locul meu atâţia văd greşeli şi pierderi, deşi nimeni n-a calculat propria-mi veşnică investiţie. În locul meu, unii mă văd întreagă şi nouă, deşi nimeni nu mi-a dat bani de lipici ca să nu-mi pierd cioburile. În locul meu, locul în care eşti pus la zid, nimeni n-a luptat pentru o gură de aer, când toate uşile s-au blocat. În locul meu destui şi-au dat foc la zdrenţe, deşi nimeni nu m-a întrebat dacă acesta e căminul meu sau o ghenă de gunoi. În locul meu nu s-a aventurat nimeni atunci când mi-era frică de ce-i mai rău. În locul meu toţi văd ceva prea simplu, deşi nimeni nu m-a întrebat un minut cât de complicat e să fii încrezător într-un balon de săpun. În locul meu nu se pune nimeni şi nimeni nu şi-a luat bilet pe calea înţelegerii, când presupunerea nu cere atât studiu. Despre locul meu şi siguranţa lui e mai uşor să se vorbească, când toţi ceilalţi sunt neînghiţiţi în locurile lor şi de timpul nostru. În locul meu se găsesc toţi aceia care pot renunţa, deşi niciunul nu m-a ţinut de mână cât am strâns din dinţi pentru a învinge destrămările iminente. În locul meu, e uşor să iei vina asupra ta, deşi nimeni nu ţi-a îndreptat gâtul între umeri când ţipai că durerile te îndrumă strâmb. În locul meu, e uşor să spui că o iei de la capăt, după ce ţi-ai îndepărtat sfârşitul de atâtea ori. În locul meu, pare uşor să ţii capul sus cu toate degetele arătătoare în ochi, deşi ştiu că ochii nu mă vor ustura toată viaţa, oricâţi s-ar împotrivi fericirii mele. În locul meu, mulţi ar fi ales cu mintea de pe urmă, căutându-se de inimă o dată pe an, deşi toţi aceştia ar fi regretat din suflet o normalitate a iubirii pe care n-o scormoneşti, fiindcă te aşteaptă. În locul meu, toţi ar fi fost mai curajoşi şi mai temperaţi, deşi tuturor le-a fost mai uşor să mănânce floricele când mergeam singură şi desculţă pe lama unui cuţit. În locul meu, toţi ar fi ales moral şi categoric, deşi nici măcar viaţa nu te întreabă când mai eşti pregătit de iubire, după ce ţi-o ia fără explicaţie şi te lasă ca un păduche pe un fir de păr care speri să nu cadă la următorul duş. În locul meu nu plânge nimeni ca să aibă dreptul să-mi prevestească răul, fiindcă din afară toţi smulgem un zâmbet tânăr pentru care am plătit deja cu toate bătrâneţile. În locul meu nu râde nimeni, nici cu pasiune, nici cu lacrimi, pentru că cei pe care i-am făcut mari, pentru care am vândut tot, n-au fost decât nişte râşniţe pentru păreri de rău. Matinale şi nocturne, când, poate, cea mai mare salvare ar fi fost o mână întinsă care să ne tragă în sus. În locul meu, toţi sunt judecători şi miliţieni cu vocaţie, îmi dau verdicte şi condamnă, deşi, nici măcar Dumnezeu nu ne judecă până la sfârşitul zilelor noastre. În locul meu, toţi cred că dragostea doare, când eu ştiu că ea e nevinovată şi că doar aşteptările pe care le avem ucid. Din locul meu e mai uşor să furi totul, să fugi cu ce-ţi trebuie, să te conformezi, decât să înfrunţi, să te separi, decât să tot lipeşti cioburi. Din locul meu e mai uşor să scoţi afară tot ce poate fi înlocuit în scurt timp, decât să redecorezi, e mai uşor să pui pe foc tot ce se topeşte, decât să fii pârlit vreodată. Dar eu, din locul meu, ca să ne fie bine, m-am mutat în locul tău şi-al fiecăruia şi-am frecat podele, am schimbat perdele şi-am plantat flori. M-am dus prin toate locurile posibile ca să nu grăiesc egoist din postul meu şi când în sfârşit crezusem că există un loc pentru toţi, am înţeles că locul nostru e unul singur. Cel în care rezistăm cu bune şi cu rele, cel cu ferestre sparte, dar plin de poveşti, cel care rămâne al tău şi când unii îţi arată o bucăţică de Paradis, pe care o transformă incredibil mai apoi în cea mai întunecată închisoare. Dar nu, nu ştim dinainte ce ne aşteaptă. În locul meu, cu mine, puteau fi mulţi, dar totuşi nu e nimeni. Pentru că faptele demonstrează mereu de ce vorbele fac cât un nimic mic.